Capitolul III

Noul general al iezuiţilor.

În timp ce La Valliere şi regele amestecau în prima lor mărturisire toate necazurile trecutului, toată fericirea prezentului, toate speranţele viitorului, Fouquet, reîntors la el, adică în apartamentul ce-i fusese rezervat la castel, se întreţinu cu Aramis exact despre ceea ce regele dăduse uitării în acel moment.

— Acum spune-mi, domnule d'Herblay? Începu Fouquet după ce-şi instală oaspele într-un fotoliu şi luă şi el loc alături? Acum spune-mi unde ne aflăm cu afacerea Belle-Isle şi dacă ai mai primit veşti noi în legătură cu ea.

— Domnule intendent superior? Răspunse Aramis? Totul se desfăşoară după cum dorim noi: cheltuielile au fost acoperite, nimeni n-a aflat despre planurile noastre.

— Dar garnizoana pe care regele voia să o trimită acolo?

— Am primit azi-dimineaţă ştirea că a sosit în insulă de cincisprezece zile.

— Şi cum a fost primită?

— Foarte bine.

— Iar vechea garnizoană, ce s-a întâmplat cu ea?

— A fost readusă pe continent la Sarzeau şi a fost numaidecât îndreptată spre Quimper.

— Şi noii soldaţi?

— Sunt de partea noastră în ceasul de faţă.

— Eşti sigur de ceea ce-mi spui, scumpe domnule de Vannes?

— Sigur şi vei vedea singur, de altfel, cum s-au petrecut lucrurile.

— Numai că, dintre toate garnizoanele, ştii asta, Belle-Isle este cea mai oropsită.

— Ştiu asta şi am procedat în consecinţă; fără libertate de a se mişca, fără legături cu restul lumii, fără femei, fără jocuri; astfel încât? Adăugă Aramis cu unul din acele surâsuri pe care numai el le avea? Astăzi ţi-e mai mare mila să-i vezi pe bieţii băieţi cu câtă nerăbdare caută să se distreze şi cât de gata sunt să asculte de cel care le plăteşte micile lor petreceri.

— Dar dacă ar petrece bine la Belle-Isle?

— Dacă ar petrece pe cheltuiala regelui, l-ar iubi pe rege; dar dacă se plictisesc din ordinul regelui şi petrec în numele domnului Fouquet, îl vor iubi pe domnul Fouquet.

— Şi l-ai prevenit pe administratorul meu astfel ca, îndată după sosirea lor…

— Nu; au fost lăsaţi opt zile să se plictisească în toată puterea cuvântului; după opt zile însă au început să se plângă, spunând că cei dinaintea lor o duceau mai bine decât ei. Li s-a răspuns atunci că vechii ofiţeri au ştiut să-şi facă un prieten din domnul Fouquet şi că domnul Fouquet, cunoscându-i ca prieteni, s-a arătat darnic cu ei, în aşa fel încât niciunul să nu se plictisească pe pământurile sale. Ei au stat să chibzuiască. Dar numaidecât administratorul a adăugat că, fără să primească ordinele domnului Fouquet, el îl cunoştea destul de bine pe stăpânul său pentru a şti că orice gentilom în serviciul regelui îl interesa pe domnul Fouquet şi că, deşi nu-i văzuse încă pe noii veniţi, va face pentru ei tot atât cât făcuse şi pentru ceilalţi.

— Minunat! Şi, în această privinţă, rezultatele au fost pe măsura făgăduielilor, sper! Doresc, dumneata ştii asta, să nu se făgăduiască în numele meu nimic ce nu s-ar putea îndeplini.

— Cât despre asta, li s-au pus la dispoziţie ofiţerilor noştri două fregate şi caii dumitale; li s-au dat cheile de la casa principală; astfel că acum fac partide de vânătoare şi de plimbări cu doamnele care se găsesc la Belle-Isle şi cu acelea pe care le-au putut aduce de prin împrejurimi şi care nu se tem de răul de mare.

— Şi sunt destule din acestea la Sarzeau şi la Vannes, nu-i aşa, sfinţia ta?

— Oh, pe toată coasta! Răspunse netulburat Aramis.

— Dar în ce-i priveşte pe soldaţi?

— N-au fost nici ei daţi uitării, fireşte; soldaţii se mulţumesc cu vin, cu hrană din belşug şi cu o soldă cât mai mare.

— Foarte bine; astfel că…?

— Astfel că ne putem bizui pe această garnizoană, care se arată a fi mai credincioasă decât cealaltă.

— Bine.

— De aici rezultă că, dacă Dumnezeu ne va ajuta să se schimbe garnizoana la fiecare două luni numai, în decurs de trei ani toată armata Franţei va fi trecut pe acolo şi în loc să avem un singur regiment de partea noastră, vom avea cincizeci de mii de oameni.

— Da, îmi dau seama, domnule d'Herblay? Zise Fouquet? Că dumneata eşti un prieten preţios, neprecupeţit; dar, în toate acestea? Adăugă el râzând? L-am uitat pe amicul nostru du Vallon: ce face el? Mărturisesc că, în răstimpul celor trei zile cât am stat la Saint-Mandé, nu m-am gândit la dânsul.

— Oh, eu, în schimb, nu l-am dat de loc uitării? Spuse Aramis. Porthos se află încă la Saint-Mandé, uns la toate încheieturile, răsfăţat cu de-ale mâncării, nelipsit de vinuri alese; l-am lăsat să se plimbe prin parcul cel mic, prin care numai dumneata singur te plimbi când eşti acolo; şi se plimbă toată ziua. A reînceput să umble într-adevăr; îşi încearcă puterile frângând trunchiurile ulmilor tineri sau făcând să trosnească stejarii bătrâni, aşa cum se distra cândva Milon din Crotona şi întrucât în parc nu se găsesc lei, nu mă îndoiesc că-l vom regăsi întreg şi teafăr. E un om straşnic acest Porthos al nostru!

— Da; numai că, aşteptând, are să se plictisească.

— A, niciodată!

— O să înceapă să pună întrebări.

— Nu vede pe nimeni.

— Dar, în sfârşit, aşteaptă sau speră ceva?

— L-am lăsat să creadă într-o speranţă pe care i-o vom îndeplini într-o bună zi şi trăieşte cu această speranţă.

— Care anume?

— Aceea de a fi prezentat regelui.

— Oh, oh, în ce calitate?

— Ca inginer la Belle-Isle.

— Ar fi cu putinţă?

— De ce nu.

— Ai dreptate. Dar acum n-ar fi mai bine să se reîntoarcă la Belle-Isle?

— E chiar nevoie de el acolo; m-am şi gândit să-l trimit cât mai repede în insulă. Porthos are multă prestanţă; e un om ale cărui părţi slabe le cunoaştem numai noi? Eu, d'Artagnan şi Athos. Nu se dă niciodată bătut şi e plin de demnitate; în faţa ofiţerilor, va face impresia unui paladin de pe vremea cruciadelor. Va îmbăta tot statul-major, fără ca el să se ameţească şi va fi pentru toată lumea un obiect de admiraţie şi de simpatie; şi apoi, dacă s-ar întâmpla să avem nevoie ca un ordin de-al nostru să fie îndeplinit de cineva, Porthos e un consemn viu, astfel încât oricine va trebui să treacă pe acolo pe unde va hotărî el.

— Atunci, trimite-l înapoi.

— Acesta este şi planul meu, dar abia peste câteva zile, căci trebuie să-ţi spun un lucru.

— Ce anume?

— Mă tem de d'Artagnan. El nu e la Fontainebleau, după cum ai putut să bagi de seamă şi d'Artagnan nu lipseşte degeaba, el nu stă niciodată degeaba. De aceea, acum, că treburile mele sunt încheiate, voi încerca să aflu care sunt treburile lui d'Artagnan.

— Treburile dumitale sunt încheiate, zici?

— Da.

— În acest caz, eşti un om fericit şi aş vrea să pot spune acelaşi lucru şi despre mine.

— Sper că nu ai de ce să fii neliniştit, totuşi!

— Eh!

— Regele te primeşte foarte binevoitor.

— E adevărat.

— Şi Colbert te lasă în pace?

— Aproape.

— Dacă-i aşa? Zise Aramis cu acea înlănţuire de idei în care consta tăria lui? Dacă-i aşa, atunci putem să ne gândim la ceea ce-ţi spuneam ieri cu privire la mititică.

— Care mititică?

— Ai şi uitat?

— Da.

— Cu privire la domnişoara de La Valliere.

— Ah, aşa e.

— Nu te trage inima s-o cucereşti pe această fată?

— Dintr-un singur punct de vedere nu.

— Care?

— Că inima mea e dăruită alteia şi apoi nu simt absolut nimic pentru această copilă.

— Oh, oh! Făcu Aramis. Inima ţi-e dăruită, ai spus?

— Da.

— Ei, drace! Trebuie să iei seama la asta.

— Pentru ce?

— Pentru că ar fi groaznic să nu fii stăpân pe inimă, atunci când, ca în cazul dumitale, ai atâta nevoie de cap.

— Ai dreptate. De aceea, precum vezi, la cea dintâi chemare a dumitale, am şi părăsit totul. Dar să ne întoarcem la mititică. La ce crezi oare c-ar folosi să mă ocup de ea?

— Iată: regele, se spune, are un capriciu pentru această fată; aşa se crede, cel puţin.

— Şi dumneata, care le ştii pe toate, mai ştii şi altceva?

— Ştiu că regele s-a schimbat repede; alaltăieri era nebun după Doamna; acum câteva zile, Domnul se plânsese reginei-mame împotriva regelui; au fost certuri conjugale, mustrări materne.

— De unde ştii toate astea?

— În sfârşit, le ştiu.

— Şi?

— În urma acestor certuri şi mustrări, regele nu i-a mai adresat nici un cuvânt şi nu i-a mai dat nici o atenţie alteţei sale regale.

— După care?

— După care şi-a îndreptat ochii spre domnişoara de La Valliere. La Valliere e domnişoară de onoare a Doamnei. Ştii ce se numeşte în dragoste un paravan?

— Fără îndoială.

— Ei bine, domnişoara de La Valliere e paravanul Doamnei. Foloseşte-te de această situaţie. N-ai nevoie de aşa ceva, dar, în sfârşit, amorul propriu rănit va face cucerirea mai uşoară: mititica va cunoaşte taina regelui şi a Doamnei. Iar dumneata ştii ce poate face un om inteligent cu o asemenea taină.

— Dar cum să ajung la ea?

— Dumneata mă întrebi asta? Se miră Aramis.

— De bună seamă, n-o să am timp să mă ocup de ei.

— E o fată săracă, umilă, îi vei crea o situaţie: şi fie că îl subjugă pe rege ca amantă, fie că nu se apropie de el decât ca o confidentă, vei avea în ea o nouă adeptă.

— Nu e rău? Zise Fouquet. Dar ce-am putea face cu privire la această fată?

— Atunci când ai dorit o femeie, ce-ai făcut, domnule ministru?

— I-am scris. I-am făcut declaraţii de dragoste. Am adăugat că sunt la dispoziţia ei şi am semnat Fouquet.

— Şi a rezistat vreuna?

— Una singură? Răspunse Fouquet. Dar acum patru zile a cedat şi ea, ca toate celelalte.

— Vrei să-ţi dai osteneala de a-i scrie? Spuse Aramis, întinzându-i o pană lui Fouquet.

Fouquet o luă.

— Dictează? Zise el. Mi-e capul plin de atâtea alte griji, că n-aş fi în stare să însăilez nici două rânduri.

— Fie? Spuse Aramis. Scrie.

Şi îi dictă: „Domnişoară, v-am văzut şi n-o să vă miraţi deloc spunându-vă că v-am găsit frumoasă. Dar, din lipsă de o poziţie demnă, de dumneavoastră, n-o să puteţi face altceva decât să lânceziţi la curte. Dragostea unui bărbat cinstit, în cazul că aveţi o ambiţie, ar putea fi o completare a spiri-tului şi farmecului dumneavoastră.

Îmi aştern dragostea la picioarele dumneavoastră; dar, întrucât o dragoste, fie ea oricât de umilă şi discretă, poate să întineze obiectul cultului ei, nu se cade ca o persoană cu meritele dumneavoastră să rişte a fi compromisă fără un rezultat în ce priveşte viitorul ei. Dacă veţi binevoi să răspundeţi la iubirea mea, iubirea mea vă va dovedi recunoştinţa sa, ajutându-vă să deveniţi pentru totdeauna liberă şi independentă.”

După ce scrise acestea, Fouquet îşi întoarse ochii către Aramis.

— Semnează? Îi spuse episcopul.

— E neapărată nevoie?

— Semnătura dumitale sub aceste rânduri face un milion; uiţi asta, scumpul meu ministru?

Fouquet semnă.

— Acum, prin cine vei trimite scrisoarea? Întreba Aramis.

— Printr-un valet de încredere.

— Pe care te poţi bizui?

— E omul meu de taină.

— Foarte bine.

— De altminteri, jucăm, în toată povestea asta, un joc care nu e deloc greu.

— Cum asta?

— Dacă ceea ce spui despre legăturile acestei fete cu regele şi cu Doamna e adevărat, regele îi va da tot bănetul pe care ea îl va dori.

— Dar regele mai are bani de aruncat? Întrebă Aramis.

— Doamne, aşa se pare, căci nu mai cere.

— Oh, are să ceară din nou, fii liniştit.

— Ceva mai mult chiar, mă aşteptam să-mi vorbească despre serbarea mea de la Vaux.

— Ei bine?

— Nu mi-a spus nimic.

— Are să-ţi spună.

— Oh, îl crezi pe rege prea crud, dragul meu d'Herblay!

— Nu pe el, în persoană.

— Regele e tânăr, deci e bun.

— E tânăr, deci e slab sau supus pasiunilor; iar domnul Colbert ţine în mâinile lui necioplite slăbiciunea şi pasiunile sale.

— Vezi bine, dar, că te temi de el.

— Nu tăgăduiesc asta.

— Atunci sunt pierdut.

— Cum adică?

— Nu eram tare în preajma regelui decât prin bani.

— Da, şi?

— Acum sunt ruinat.

— Nu eşti ruinat.

— Cum nu? Îmi cunoşti dumneata afacerile mai bine decât mine?

— Poate că da.

— Şi dacă totuşi îmi va cere serbarea aceea?

— O vei da.

— Dar cu ce bani?

— Ţi-au lipsit vreodată?

— Oh, dacă ai şti cu ce preţ mi i-am procurat pe cei din urmă!

— Cei pe care îi vei avea nu te vor costa nimic.

— Dar cine mi-i va da?

— Eu.

— Îmi vei da dumneata şase milioane?

— Da.

— Dumneata, şase milioane?

— Zece, dacă va fi nevoie.

— Într-adevăr, scumpul meu d'Herblay? Exclamă Fouquet? Încrederea dumitale mă îngrozeşte mai mult decât însăşi mânia regelui.

— Ei, lasă!

— Dar cine eşti dumneata?

— Mă cunoşti, mi se pare.

— Să zicem că mă înşel; spune-mi, atunci, ce gânduri ai?

— Vreau pe tronul Franţei un rege care să-i fie devotat domnului Fouquet şi vreau ca domnul Fouquet să-mi fie devotat mie.

— Oh? Strigă Fouquet strângându-i mâna? Dacă e vorba să fiu al dumitale, află că sunt întru totul; dar, cre-de-mă, dragul meu d'Herblay, îţi faci iluzii!

— În ce privinţă?

— Niciodată regele nu-mi va fi devotat mie.

— Nu ţi-am spus că regele îţi va fi devotat, aşa mi se pare.

— Ba da, dimpotrivă, aşa ai spus.

— Nu ţi-am spus regele. Am spus un rege.

— Nu e acelaşi lucru?

— Din contră, e cu totul altceva.

— Nu mai înţeleg nimic.

— Ai să înţelegi. Presupune că acest rege va fi altcineva decât Ludovic al XIV-lea.

— Altcineva?

— Da, care va primi totul de la dumneata.

— Cu neputinţă.

— Chiar şi tronul său.

— Oh, eşti nebun! Nu există alt om în afară de regele Ludovic al XIV-lea care ar putea sta pe tronul Franţei, nu văd pe altcineva pentru asta, pe nimeni altul.

— Eu, unul, văd totuşi pe cineva.

— Doar dacă nu cumva e vorba de Domnul? Zise Fouquet privindu-l cu nelinişte pe Aramis… Însă Domnul…

— Nu e vorba de Domnul.

— Dar cum crezi că un prinţ care nu e de sânge, cum vrei ca un prinţ fără nici un drept…

— Regele meu, sau, mai degrabă, regele dumitale, va fi tot ce trebuie să fie, n-avea nici o grijă.

— Ia seama, ia seama, domnule d'Herblay, mă faci să mă cutremur, mă faci să-mi vie ameţeala.

Aramis zâmbi.

— O ameţeală şi un cutremur care te costă prea puţin? Răspunse el.

— Oh, încă o dată, mă înspăimânţi.

Aramis zâmbi din nou.

— Râzi? Întrebă Fouquet.

— În ziua hărăzită, vei râde şi dumneata ca mine; acum însă, trebuie să fiu singurul care râde.

— Oh, explică-te!

— În ziua hărăzită, am să mă explic, nu te îngriji de asta. Nici dumneata nu eşti sfântul Petru, după cum nici eu nu sunt Christos, totuşi îţi voi spune: „Om cu atât de puţină credinţă, de ce te îndoieşti?”

— Ei, Doamne, mă îndoiesc… Mă îndoiesc fiindcă nu văd.

— Atunci înseamnă că eşti orb şi nu te voi mai privi ca pe sfântul Petru, ci ca pe sfântul Pavel şi îţi voi spune: „Va veni o zi când ochii ţi se vor deschide”.

— Oh? Făcu Fouquet? Cât aş vrea să cred!

— Păcat însă că nu crezi! Dumneata, pe care te-am ajutat de zece ori să treci prăpastia în care singur căzuseşi, nu crezi, dumneata care de la procuror general te-ai înălţat la rangul de intendent al statului, de la rangul de intendent la rangul de cel dintâi ministru şi care de la rangul de cel dintâi ministru vei trece la acela de conducător al palatului… Dar nu? Rosti el cu veşnicul lui surâs. Nu, nu, dumneata nu poţi să vezi şi, ca atare, nu poţi să crezi aşa ceva.

Şi Aramis se ridică pentru a se retrage.

— Un ultim cuvânt? Zise Fouquet. Niciodată nu mi-ai vorbit astfel, niciodată nu te-ai arătat atât de încrezător, sau, mai bine zis, atât de îndrăzneţ.

— Pentru că, spre a vorbi cu glas tare, trebuie să fii stăpân pe ceea ce spui.

— Şi dumneata eşti?

— Fireşte.

— De când asta?

— De ieri.

— Oh, domnule d'Herblay, ia seama, împingi siguranţa până la cutezanţă!

— Fiindcă atunci când eşti puternic, poţi fi cutezător.

— Dumneata eşti puternic?

— Ţi-am oferit zece milioane, ţi le ofer încă.

Fouquet se ridică, foarte tulburat la rândul lui.

— Ia să vedem? Zise el? Ia să vedem: ai vorbit de răsturnarea regilor, de înlocuirea lor cu alţi regi. Să mă ierte Dumnezeu, dar, dacă nu sunt nebun, asta ai spus adineauri.

— Nu eşti câtuşi de puţin nebun, iar eu, într-adevăr, asta am spus adineauri.

— Şi pentru ce-ai spus-o oare?

— Pentru că poţi vorbi astfel despre tronuri răsturnate şi despre regi înălţaţi, când te simţi mai presus de regii şi de tronurile… De pe lumea asta.

— Atunci eşti atotputernic? Strigă Fouquet.

— Ţi-am spus-o şi ţi-o repet? Răspunse Aramis cu ochiul scăpărător şi cu buza tremurândă.

Fouquet se prăbuşi într-un fotoliu şi îşi lăsă capul să-i cadă în palme. Aramis îl privi o clipă, aşa cum ar fi făcut arhanghelul destinelor omeneşti în faţa unui simplu muritor.

— Cu bine? Îi spuse el? Culcă-te liniştit şi trimite scrisoarea făcută pentru La Valliere. Mâine ne vom vedea din nou, nu-i aşa?

— Da, mâine? Murmură Fouquet clătinând din cap ca un om care îşi revine în fine? Dar unde ne vom revedea?

— La plimbarea regelui, dacă vrei.

— Foarte bine.

Şi se despărţiră.