Capitolul IV

Furtuna.

A doua zi, vremea se arătă mohorâtă şi ceţoasă şi cum toată lumea ştia că era fixată o plimbare în programul regal, fiecare, când se sculă, îşi aruncă mai întâi ochii spre cer.

Pe vârfurile arborilor plutea o negură deasă şi fierbinte, ce abia avusese puterea să se ridice la treizeci de picioare deasupra pământului sub razele unui soare ce nu se zărea decât prin vălul greu şi întunecat al unui nor.

În dimineaţa aceea nu căzuse rouă. Iarba era uscată, florile erau ofilite. Păsările cântau cu mai puţină voioşie ca de obicei în frunzişul nemişcat, ce părea amorţit. Murmurul ciudat, nedesluşit, plin de viaţă, ce părea că se naşte şi trăieşte prin soare, acea răsuflare a naturii care vorbeşte necontenit în mijlocul tuturor celorlalte freamăte nu se simţea nicăieri, liniştea nu fusese niciodată atât de mare.

Această tristeţe a cerului lovi ochii regelui în clipa când se sculă şi se duse la fereastră. Dar cum toate ordinele pentru plimbare fuseseră date, cum toate pregătirile fuseseră făcute, cum, amănunt şi mai hotărâtor, Ludovic îşi legase de această plimbare toate făgăduielile luate faţă de imaginaţia lui, şi, putem chiar spune, faţă de imboldurile inimii lui, regele decise, fără să stea în cumpănă, că starea timpului nu putea sa înrâurească plimbarea plănuită şi că, oricum ar fi vremea, plimbarea trebuia să aibă loc.

De altfel, sunt în anumite domnii pământeşti, favorizate de cer, ceasuri când s-ar crede că voinţa unui rege de pe pământ poate să abată din drum voinţa divină. Augustus îl avea pe Virgiliu care să-i spună: Nocte placet ţoţă redeunt spectacula mane. („Noaptea hotărăşte ca jocurile publice să se reia în întregime dimineaţa”) Ludovic al XIV-lea îl avea pe Boileau, care trebuia să-i spună cu totul altceva şi pe Dumnezeu, care trebuia să se arate aproape tot atât de binevoitor pentru el, aşa cum Iupiter fusese pentru Augustus.

Ludovic ascultă liturghia de dimineaţă ca de obicei, însă, trebuie să o mărturisim, cu gândurile puţin întoarse de la Creator, fiindcă în mintea lui stăruia amintirea creaturii. În timpul slujbei, el se îndeletnici să numere şi asta nu numai o dată, minutele, apoi secundele ce-l despărţeau de fericitul moment când va începe plimbarea, adică de momentul când Doamna va porni la drum împreună cu domnişoarele sale de onoare.

Altminteri, e de la sine înţeles că nimeni la castel nu aflase de întrevederea ce avusese loc în ajun între La Valliere şi rege. Poate că Montalais, cu flecăreala ei cunoscută, ar fi putut să dezvăluie ceva; dar Montalais, în această împrejurare, era ţinută în frâu de Malicorne, care-i ferecase gura cu lacătul interesului comun. Cât despre Ludovic al XIV-lea, el era atât de fericit, încât îi iertase, sau aproape îi iertase Doamnei mica ei răutate din ajun. Într-adevăr, acum putea mai curând să se laude, decât să se plângă de aceasta. Fără gluma răutăcioasă a Doamnei, el n-ar fi primit scrisoarea trimisă de La Valliere; fără această scrisoare, n-ar fi avut loc întrevederea şi fără această întrevedere, ar fi rămas pradă nehotărârii. Stăruia deci prea multă fericire în inima lui pentru ca să mai încapă acolo vreo pizmă împotriva cuiva, cel puţin în acel moment. Ca atare, în loc să-şi încrunte sprânceana zărind-o pe cumnata lui, Ludovic îşi făgădui să-i arate şi mai mult prietenie şi să-i facă o primire mai graţioasă ca de obicei. Dar asta numai cu o condiţie şi condiţia era ca dânsa să apară cât mai devreme.

Iată lucrurile la care se gândea Ludovic în timpul liturghiei şi care, trebuie să o spunem, îl făceau să uite, în decursul serviciului divin, pe acela de care ar fi trebuit să ţină mai ales seamă în calitatea lui de rege preacreştin şi de fiu mai mare al Bisericii. Noroc că Dumnezeu e îngăduitor cu rătăcirile tinereşti; tot ce e dragoste, chiar dragoste vinovată, găseşte atât de uşor iertare în părinteasca lui înţelegere, încât, ieşind de la slujbă, Ludovic, ridicându-şi ochii spre cer, putu să vadă, printre spărturile unui nor, un colţ al covorului de azur pe care calcă picioarele atotstă-pânitorului.

Se întoarse la castel şi cum plimbarea fusese hotărâtă abia pe la amiază, iar acum nu erau decât ceasurile zece, se apucă să lucreze cu râvnă, împreună cu Colbert şi Lyonne. Dar cum, în timp ce lucra, Ludovic trecea mereu de la masă la fereastră, iar această fereastră se afla în partea dinspre pavilionul Doamnei, el putu să-l vadă în curte pe domnul Fouquet, căruia curtenii, în virtutea favoarei de care se bucurase în ajun, îi arătau mai multă atenţie ca oricând; Fouquet venea, cu un aer cât se poate de bine dispus şi fericit, să-i facă, la rândul lui, curte regelui.

Instinctiv, zărindu-l pe Fouquet, regele se întoarse către Colbert. Colbert era numai surâs şi părea el însuşi plin de mulţumire şi de voioşie. Fericirea aceasta îl stăpânea din clipa când unul din secretarii lui intrase şi-i adusese un portofel pe care, fără să-l deschidă, vistiernicul îl vârâse în ma-rele buzunar al pantalonilor săi. Dar, cum în bucuria lui Colbert era totdeauna ceva necurat, Ludovic preferă, între cele două surâsuri, pe acela al lui Fouquet. Îi făcu semn intendentului superior să urce, apoi, întorcându-se către Lyonne şi Colbert, le spuse:

— Încheiaţi acest lucru şi lăsaţi-l pe biroul meu; îl voi cerceta când voi fi cu mintea mai limpede.

Şi ieşi.

La semnul regelui, Fouquet se grăbi să urce. Cât despre Aramis, care-l însoţea pe intendentul superior, aceste se amestecă în grupul curtenilor de rând şi se pierdu în mijlocul lor, fără ca regele să-l fi observat măcar.

Regele şi Fouquet se întâlniră la capătul scării.

— Sire? Zise Fouquet văzând binevoitoarea primire pe care i-o pregătea Ludovic? Sire, de câteva zile, maiestatea voastră mă umple de bucurie. Nu mai e un rege tânăr, ci un zeu tânăr cel care domneşte în Franţa, zeul plăcerii, al fericirii şi al dragostei.

Regele roşi. Oricât de măgulitor, complimentul era puţin cam direct.

Ludovic îl conduse pe Fouquet într-un mic salon ce despărţea cabinetul lui de lucru de camera de dormit.

— Ştii pentru ce te-am chemat? Spuse regele aşezându-se pe marginea ferestrei, în aşa fel ca să nu piardă nimic din ceea ce s-ar fi petrecut pe terasa unde dădea cea de a doua intrare a pavilionului Doamnei.

— Nu, sire… Dar, după zâmbetul graţios al maiestăţii voastre, pentru ceva plăcut, sunt încredinţat de asta.

— Ah, presupui?

— Nu, sire, privesc şi înţeleg.

— Atunci, te înşeli.

— Eu, sire?

— Căci te-am chemat, dimpotrivă, ca să-ţi fac o mustrare.

— Mie, sire?

— Da şi dintre cele mai serioase.

— Într-adevăr, maiestatea voastră mă înspăimântă… Şi cu toate astea aştept, plin de încredere, judecata şi bunătatea voastră.

— Ce-am auzit, domnule Fouquet, că pregăteşti o mare serbare la Vaux?

Fouquet zâmbi cum face bolnavul la primul fior al unei boli uitate, dar care revine.

— Şi pe mine nu vrei să mă inviţi? Continuă regele.

— Sire? Răspunse Fouquet? Nu mă gândeam la această serbare şi abia ieri seară unul din prietenii mei (Fouquet apăsă pe acest cuvânt) a binevoit să-mi dea ideea.

— Dar ieri seară ne-am văzut şi nu mi-ai spus nimic despre asta, domnule Fouquet.

— Sire, cum puteam să sper că maiestatea voastră va coborî în asemenea măsură din înaltele sfere în care trăieşte, încât să-mi cinstească locuinţa cu prezenţa sa regală?

— Iartă-mă, domnule Fouquet, dar nu-mi vorbiseşi nimic despre serbarea dumitale.

— Nu i-am vorbit regelui despre această serbare, repet, fiindcă, mai întâi, nimic nu fusese încă hotărât în legătură cu ea, şi, în al doilea rând, fiindcă mă temeam de un refuz.

— Dar ce te făcea să-ţi fie teamă de un refuz, domnule Fouquet? Bagă de seamă, vreau să merg cu dumneata până la capăt.

— Sire, marea dorinţă pe care o aveam de a şti că regele va primi invitaţia mea.

— Ei bine, domnule Fouquet, nimic mai uşor, pe cât văd, decât să ne înţelegem. Dumneata doreşti să mă inviţi la serbare, eu doresc să vin; invită-mă şi voi veni.

— Cum! Maiestatea voastră va binevoi să primească? Murmură intendentul superior.

— Într-adevăr, domnule? Zise regele râzând? Cred că am să fac mai mult decât să primesc: cred că am să mă invit singur.

— Maiestatea voastră mă copleşeşte cu atâta cinste şi cu atâta bucurie! Strigă Fouquet. Mă văd silit să repet ceea ce domnul de La Vieuville îi spunea bunicului vostru Henric al IV-lea: Domine, non sum dignus. („Stăpâne, nu sunt vrednic”)

— Răspunsul meu la aceasta, domnule Fouquet, e că, dacă vei da o serbare, invitat sau nu, voi veni la serbarea dumitale.

— Oh, mulţumesc, mulţumesc, regele meu! Rosti Fouquet înălţând capul sub această favoare, care, în gândul lui, însemna ruina sa. Dar cum a fost prevenită maiestatea voastră?

— Prin zvon public, domnule Fouquet, care spune cele mai bune lucruri despre dumneata şi adevărate minuni despre casa domniei tale. Nu vei fi mândru, domnule Fouquet, că regele va fi gelos pe dumneata?

— Asta mă va face cel mai fericit om de pe pământ, sire, deoarece în ziua când regele va fi gelos pe reşedinţa mea de la Vaux, înseamnă că voi avea ceva demn de a-i oferi regelui meu.

— Ei bine, domnule Fouquet, pregăteşte-ţi serbarea şi deschide larg uşile casei domniei tale.

— Iar maiestatea voastră, sire, hotărâţi ziua.

— De astăzi într-o lună.

— Sire, maiestatea voastră nu mai doreşte nimic altceva?

— Nimic, domnule intendent superior, decât ca, de aici încolo, să te am lângă mine cât mai des cu putinţă.

— Sire, am cinstea de a mă număra printre cei care vor însoţi pe maiestatea voastră la plimbare.

— Foarte bine; tocmai ies, într-adevăr, domnule Fouquet, căci iată doamnele care vin la întâlnire.

Şi, rostind aceste cuvinte, regele se retrase de la fereastră nu numai cu nerăbdarea unui tânăr, ci cu a unui tânăr îndrăgostit, pentru a lua mănuşile şi bastonul pe care i le întindea valetul său de cameră.

Afară se auzeau tropotele cailor şi uruitul roţilor prin nisipul din curte. Regele coborî scările. În clipa când apăru pe peron, fiecare se opri în loc. Regele păşi drept către regina cea tânără. Cât despre regina-mamă, din ce în ce mai suferindă din pricina bolii ce-o atinsese, ea nu mai voise să iasă. Maria-Tereza se urcă în trăsură împreună cu Doamna şi-l întrebă pe rege în ce parte doreşte să fie făcută plimbarea. Regele, care o zări în clipa aceea pe La Valliere, palidă încă în urma celor petrecute în ajun, urcându-se într-o caleaşcă împreună cu trei dintre prietenele ei, îi răspunse reginei că n-avea nici un fel de preferinţă şi că se va simţi bine oriunde se va afla dânsa. Regina porunci atunci să li se spună călăreţilor să se îndrepte spre Apremont. Călăreţii porniră înainte.

Regele se urcă în şa. Câteva minute, el urmă trăsura reginei şi a Doamnei, călărind pe lângă portieră.

Timpul se mai limpezise puţin; totuşi, un fel de văl de pulbere, asemenea unei pânze murdare, se întindea pe toată suprafaţa cerului; soarele făcea să strălucească în bătaia razelor sale pulberea argintie ce plutea în văzduhul îmbâcsit. Căldura devenise înăbuşitoare. Dar cum regele nu părea să ia în seamă starea cerului, nimeni nu se mai nelinişti de asta şi plimbarea, conform ordinului pe care-l dăduse regina, se îndreptă spre Apremont.

Convoiul curtenilor era zgomotos şi vesel: se vedea că fiecare căuta să uite şi să-i facă şi pe ceilalţi să uite convorbirile înveninate din ajun. Doamna, mai ales, era încântătoare.

Într-adevăr, Doamna, văzându-l pe rege lângă portiera trăsurii şi cum nu presupunea că el putea să fie acolo pentru regină, era însufleţită de speranţa că monarhul se întorsese la dânsa. Dar, după aproape un sfert de leghe de drum, regele, adresându-le un surâs graţios, le salută şi îşi struni calul, lăsând să treacă prin faţa lui trăsura reginei, apoi aceea a primelor doamne de onoare, apoi pe toate celelalte la rând, care, văzându-l că se opreşte, voiră să se oprească şi ele. Însă regele le făcu semn cu mâna să-şi urmeze calea mai departe. Când trecu trăsura în care se afla La Valliere, regele se apropie de ea. Le salută pe cele dinăuntru şi tocmai se pregătea să pornească pe lângă trăsura domnişoarelor de onoare, aşa cum mersese pe lângă aceea a Doamnei, când, deodată, şirul trăsurilor se opri în drum.

Fără îndoială, regina, neliniştită că regele rămăsese în urmă, dăduse ordin să se întrerupă mersul. Ne amintim că ei i se lăsase libertatea de a conduce plimbarea. Regele o întrebă care îi era dorinţa pentru care oprise brusc trăsurile.

— Vreau să mergem pe jos? Răspunse regina.

De bună seamă, ca spera că regele, care urma călare trăsura domnişoarelor de onoare, nu va îndrăzni să le urmeze pe acestea pe jos.

Ajunseseră în mijlocul pădurii. Plimbarea, într-adevăr, se anunţa frumoasă, frumoasă mai ales pentru visători şi pentru îndrăgostiţi. Trei minunate alei lungi, umbrite şi neumblate, porneau din mica răspântie unde făcuseră popas. Alei îmbrăcate în verdeaţă, dantelate de frunzişuri, sfârşindu-se fiecare prin câte o palmă de cer ce se întrezărea pe sub bolţile de crengi? Iată cum arăta locul.

La capătul acestor alei treceau într-o parte şi în alta, dând semne vădite de îngrijorare, căprioarele speriate, care, după ce se opreau o clipă în mijlocul cărării şi ridicau capul în sus, o zbugheau ca nişte săgeţi, afundându-se, dintr-o săritură, în ascunzişul pădurii, unde se făceau nevăzute, în timp ce, din când în când, câte un iepure filosof, aşezându-se pe coadă, îşi scărpina botul cu labele dinainte şi adulmeca aerul pentru a-şi da seama dacă toţi aceşti oameni care se apropiau şi care veneau să-i tulbure astfel meditaţiile, ospeţele şi iubirile nu erau urmaţi de vreun câine cu labele strâmbe sau nu aveau vreo puşcă ascunsă la subsuoară.

Întreaga societate, de altminteri, coborâse din trăsură, de îndată ce o văzuse pe regină coborând. Maria-Tereza apucă braţul uneia dintre doamnele ei de onoare şi, după ce aruncă o privire piezişă regelui, care nu părea să bage câtuşi de puţin de seamă că era ţinta atenţiei reginei, se adânci în pădure pe cea dintâi cărare ce-i ieşi înainte.

Doi însoţitori mergeau înaintea regelui, curăţând cu bastoanele cărarea de crengi uscate şi înlăturând mărăcinii ce puteau să încurce drumul.

Coborând din trăsură, Doamna se pomeni lângă ea cu domnul de Guiche, care se înclină în faţa ei, gata să-i stea la dispoziţie.

Domnul, încântat de baia făcută cu două zile în urmă, declarase că optează pentru râu şi, îngăduindu-i lui de Guiche să plece, rămăsese la castel împreună cu Manicamp şi cavalerul de Lorraine. Nu mai simţea nici urmă de gelozie. În zadar fu deci căutat printre cei din cortegiu; dar, cum Domnul era un prinţ cu apucături ciudate, care de obicei nu prea ţinea seama de plăcerea generală, lipsa lui fu mai curând un prilej de mulţumire, decât de regret.

Fiecare urmă exemplul dat de regină şi de Doamna, pornind încotro îi era pe plac, la întâmplare şi la noroc.

Regele, am spus, rămăsese lângă La Valliere şi, descălecând chiar în clipa când se deschidea uşa de la trăsură, îi oferi braţul. Nuniaidecât, Montalais şi Tonnay-Charente se îndepărtară, prima din calcul, a doua din discreţie. Atât doar ca între ele exista această deosebire: pe când una se îndepărta din dorinţa de a-i fi pe plac regelui, cealaltă o făcea spre a-i displace.

În timpul ultimei jumătăţi de ceas, vremea însăşi se zbârlise: vălul acela de ceaţă, ca împins de un vânt cald, se retrăsese spre apus; apoi, îmbrâncit de un curent potrivnic, rătăcea greoi, domol, prin văzduh. Se simţea că se apropie furtuna; dar cum regele nu o vedea, nimeni nu se credea îndreptăţit s-o vadă.

Plimbarea fu, deci, continuată; câteva spirite neliniştite îşi ridicau din când în când ochii spre cer. Altele, mai fricoase, se plimbau fără să se depărteze de trăsuri, unde se gândeau să găsească un adăpost în caz de ploaie. Dar cea mai mare parte a cortegiului, văzându-l pe rege intrând fără teamă în pădure cu La Valliere, cea mai mare parte a cortegiului, spunem, îl urmă pe rege. Ceea ce regele văzând, o luă de mână pe La Valliere şi se furişă cu ea pe o cărare lăturalnică, unde, de astă dată, nimeni nu îndrăzni să-l mai urmeze.