Capitolul IX
Malaga.
În tot timpul acestei lungi şi îndârjite ciocniri între ambiţiile de la curte şi pornirile inimilor, unul dintre personajele noastre, poate cel mai puţin demn de a fi neglijat, era totuşi foarte neglijat, foarte uitat şi foarte nenorocit.
Într-adevăr, d'Artagnan, d'Artagnan, căci se cuvine să-i spunem pe nume pentru a ne aduce aminte că mai exista şi el, d'Artagnan nu avea absolut nimic comun cu această lume uşuratică şi plină de strălucire. După ce-l urmase pe rege timp de două zile la Fontainebleau şi după ce privise toate aventurile ciobăneşti şi toate travestirile eroi-comice ale suveranului său, muşchetarul simţise că toate acestea nu aveau nici o legătură cu rosturile vieţii lui. Oprit la fiece pas de oameni care-l întrebau:
— Cum găseşti că-mi vine acest costum, domnule d'Artagnan?
El răspundea cu glasul său potolit, dar batjocoritor:
— Găsesc că eşti la fel de bine îmbrăcat ca şi cea mai frumoasă maimuţă din bâlciul de la Saint-Laurent.
Era unul din complimentele pe care le făcea d'Artagnan atunci când nu voia să facă altul; vrând-nevrând, omul trebuia să se mulţumească şi cu atât. Iar când era întrebat:
— Domnule d'Artagnan, cum ai să te îmbraci astă-seară?
El răspundea:
— Diseară am să mă dezbrac.
Ceea ce le făcea să râdă chiar şi pe doamne.
Dar, după două zile petrecute astfel, muşchetarul, văzând că nimic serios nu se întâmplă în jurul său şi că regele uitase cu totul, sau cel puţin părea că uitase cu desăvârşire de Paris, de Saint-Mandé şi de Belle-Isle, că domnul Colbert nu se gândea decât la lampioane şi la focuri de artificii, că doamnele aveau pentru ce să-şi facă ocheade sau să primească ocheade o lună de zile de aici încolo, d'Artagnan îi ceru regelui un concediu pentru treburi de familie.
În seara când d'Artagnan îi cerea acest lucru, regele se pregătea de culcare, istovit de atâtea jocuri şi dansuri.
— Vrei sa mă părăseşti, domnule d'Artagnan? Îl întrebă el cu un aer mirat.
Ludovic al XIV-lea nu putea înţelege că cineva dorea să se despartă de el când avea marea cinste să se afle în preajma sa.
— Sire? Zise d'Artagnan? Vă părăsesc întrucât nu vă mai pot fi de nici un folos. Ah, dacă aş putea să vă fiu sprijin în timp ce dansaţi, atunci ar fi cu totul altceva!
— Dar, dragă domnule d'Artagnan? Răspunse regele cu gravitate? În dansurile noastre n-avem nevoie de sprijin.
— Ah? Făcu muşchetarul cu ironia lui fină? Iată, nu ştiam asta!
— Dar nu m-ai văzut oare dansând? Întrebă regele.
— Ba da; însă eu credeam că jocul se încinge pe măsură ce se desfăşoară. M-am înşelat: un motiv în plus ca să mă retrag. Sire, o repet, nu aveţi nevoie de mine; de altminteri, dacă maiestatea voastră va avea nevoie, va şti unde să mă găsească.
— Bine? Zise regele.
Şi-i încuviinţă concediul.
Aşadar, nu-l vom mai căuta pe d'Artagnan la Fontainebleau, ar fi de prisos; dar, cu îngăduinţa cititorilor, îl vom regăsi în strada Lombarzilor, la „Drugul de Aur”, la venerabilul nostru prieten Planchet.
Sunt ceasurile opt seara, e cald, o singură fereastră a rămas deschisă, aceea a unei odăi de la primul cat. Un miros de băcănie, amestecat cu mirosul mai puţin exotic, dar mai pătrunzător, al gunoaielor de pe stradă, urcă spre nările muşchetarului. D'Artagnan, trântit într-un jilţ înalt, cu spătarul drept, cu picioarele nu întinse, ci rezemate de un scăunel, formează unghiul cel mai obtuz din câte se pot închipui. Ochiul său, atât de ager şi atât de iscoditor de obicei, e acum fix, aproape închis şi a luat drept ţintă neschimbătoare micul colţ de cer albastru ce se zăreşte dincolo de ascuţişul coşurilor; pata aceasta albastră nu e mai mare decât ar trebui ca să fie cârpit cu ea unul din sacii cu linte sau cu fasole ce constituie principala mobilă din prăvălia de la parter.
Întins astfel, cufundat astfel în contemplarea transfenestrală, d'Artagnan nu mai e un războinic, nu mai e un ofiţer al palatului, ci un burghez dormitând între masa de prânz şi cină, între cină şi culcare; unul din acele respectabile creiere scorojite în care nu se mai găseşte loc pentru nici o idee, într-atât materia stă de strajă la porţile înţelepciunii şi are grijă să împiedice cu îndărătnicie contrabanda ce s-ar putea face prin introducerea vreunui simptom de gândire în cutia craniană.
Am spus că se înnoptase; în dughene se aprindeau lămpile, în timp ce ferestrele de la apartamentele de sus se închideau; o patrulă de soldaţi de pază făcea să se audă pe stradă tropotul neregulat al paşilor. D'Artagnan continua să nu audă nimic şi să nu vadă decât colţişorul lui de cer albastru. La doi paşi de el, în întuneric, culcat pe un sac de porumb, Planchet, întins pe burtă deasupra sacului, cu mâinile împreunate sub bărbie, îl privea pe d'Artagnan cum se gândeşte, visează sau poate doarme cu ochii deschişi. Observarea aceasta dăinuia de câtăva vreme. În cele din urmă, Planchet începu să mormăie:
— Hm! Hm!
D'Artagnan însă nu făcu nici o mişcare. Planchet îşi spuse atunci că va trebui să recurgă la un mijloc mai de ispravă; după ce cumpăni îndelung, ceea ce i se păru lui mai potrivit în împrejurările de faţă fu să se prăvale de pe sacul său pe duşumea, boscorodindu-se pe el însuşi:
— Nătărăule!
Dar, oricât de mare ar fi fost tărăboiul făcut de Planchet în căderea sa, d'Artagnan, care în cursul vieţii lui auzise destule zgomote şi mai mari, păru să nu dea nici cea mai mică atenţie celui de acum. Nu-i vorbă, tocmai atunci o căruţă uriaşă, încărcată cu pietre, coborând de pe strada Saint-Médéric, înăbuşi cu uruitul roţilor sale bufnitura căderii lui Planchet. Totuşi, Planchet crezu că-l vede zâmbind uşor, în semn de mută încuviinţare, la cuvântul nătărău. Ceea ce, prinzând curaj, îl făcu să întrebe:
— Dormiţi cumva, domnule d'Artagnan?
— Nu, Planchet, nici măcar nu dorm? Răspunse muşchetarul.
— Mă doare inima? Rosti Planchet? Auzindu-vă vorbind aşa: nici măcar.
— Dar de ce, dragă Planchet? Oare acest cuvânt nu e şi el din limba noastră?
— Ba da, domnule d'Artagnan.
— Atunci?
— Ei bine, acest cuvânt mă întristează adânc.
— Explică-mi şi mie tristeţea ta, Planchet? Zise d'Artagnan.
— Când spuneţi că nici nu dormiţi măcar, e ca şi cum aţi spune că nu aveţi nici măcar mângâierea de a dormi. Sau, cu alte cuvinte, e ca şi cum aţi spune: Planchet, mă plictisesc de moarte.
— Planchet, tu ştii însă că eu nu mă plictisesc niciodată.
— În afară de astăzi şi de alaltăieri.
— Hm!
— Domnule d'Artagnan, iată opt zile de când v-aţi întors de la Fontainebleau; iată opt zile de când nu mai aveţi nici ordine de dat, nici companie de comandat. Vă lipseşte bubuitul muschetelor, al tobelor şi al regalităţii; la drept vorbind, eu, care am ţintit în mână o muschetă, înţeleg asta.
— Planchet? Răspunse d'Artagnan? Te încredinţez că nu mă plictisesc câtuşi de puţin aici.
— Atunci, ce faceţi acolo, întins ca un mort?
— Prietene Planchet, era în timpul asediului din La Rochelle, când mă aflam acolo, când te aflai şi tu, când ne aflam cu toţii laolaltă, era în timpul asediului din La Rochelle un arab vestit pentru priceperea lui de a trage cu tunul. Era un băiat deştept, cu toate că avea o culoare ciudată, culoarea măslinelor tale. Ei bine, acest arab, după ce mânca sau după ce-şi termina treaba, se culca şi stătea nemişcat, aşa cum stau eu acum şi fuma nu ştiu ce buruiană de leac, trăgând fumul printr-o ţeavă lungă, cu vârful de chihlimbar; iar dacă vreun comandant, trecând pe acolo, îl muştruluia că-l vede mereu dormind, el răspundea netulburat: „Mai bine să stai jos decât în picioare, mai bine să dormi decât să şezi, mai bine mort decât culcat”.
— Era un arab întunecat şi prin culoarea şi prin cugetările lui? Zise Planchet. Mi-l amintesc prea bine. Reteza capetele protestanţilor cu o deosebită plăcere.
— Întocmai şi le îmbălsăma atunci când credea el că merită osteneala.
— Da, iar când se apuca să îmbălsămeze cu ierburile şi buruienile lui vrăjite, semăna cu unul care împleteşte coşuri.
— Da, Planchet, acela e, ai dreptate.
— Oh, am şi eu oleacă de memorie!
— Nu mă îndoiesc; dar ce zici de felul cum gândea el?
— Domnule, îl găsesc desăvârşit într-o privinţă şi neghiob în alta.
— Limpede, Planchet, limpede!
— Ei bine, domnule, într-adevăr, mai bine să stai jos decât în picioare, mai ales atunci când eşti obosit, în anumite împrejurări… (Şi Planchet zâmbi cu un aer ştrengăresc.) Mai bine să dormi decât să şezi; dar cât despre ultima cugetare: mai bine mort decât culcat, spun deschis că pe asta o socot fără noimă. Preferinţa mea de netăgăduit este pentru pat şi dacă dumneavoastră nu sunteţi de aceeaşi părere, este numai din pricină că, după cum am mai avut cinstea de a o spune, vă plictisiţi de moarte.
— Planchet, tu îl cunoşti pe domnul La Fontaine?
— Spiţerul din colţul străzii Saint-Médéric?
— Nu, fabulistul.
— A, jupânul corb…?
— Exact. Ei bine, eu sunt ca iepurele lui.
— Are, deci şi un iepure?
— Are tot soiul de dobitoace.
— Ei bine şi ce face, mă rog, acest iepure?
— Se gândeşte.
— O, o!
— Planchet, eu sunt ca iepurele domnului La Fontaine: mă gândesc.
— Vă gândiţi? Spuse Planchet cu îngrijorare.
— Da: locuinţa ta, Planchet, e destul de tristă ca să te îmbie la cugetări; eşti de acord, sper.
— Totuşi, domnule, aveţi vederea la stradă.
— La naiba şi asta ţi se pare odihnitor, nu-i aşa?
— Nu e mai puţin adevărat, domnule, că dacă aţi locui în partea din dos, v-aţi plictisi şi mai rău… Nu, vreau să spun că v-aţi gândi şi mai mult.
— Pe cinstea mea, nu ştiu, Planchet.
— Chipurile? Zise băcanul? Dacă gândurile dumneavoastră ar fi ca acelea care v-au îndrumat spre restaurarea recelui Carol al II-lea…
Şi Planchet lasă să se audă un mic râs ce nu era lipsit de o anumită semnificaţie.
— Ah, Planchet, prietene? Zise d'Artagnan? Ai început să fii ambiţios.
— Oare nu s-o mai fi găsind vreun rege de restaurat, domnule d'Artagnan, sau vreun Monck de închis în ladă?
— Nu, dragul meu Planchet, toţi regii sunt aşezaţi pe tronurile lor… Poate mai puţin bine decât stau eu pe scaunul acesta, dar, în sfârşit, îşi are fiecare tronul lui.
Şi d'Artagnan scoase un oftat.
— Domnule d'Artagnan? Zise Planchet? Dumneavoastră mă faceţi să sufăr.
— Eşti prea bun, Planchet.
— Am o bănuială, Dumnezeu să mă ierte.
— Ce bănuială?
— Domnule d'Artagnan, văd că slăbiţi…
— Oh? Făcu d'Artagnan, lovindu-se în pieptul care răsună ca o platoşă goală? E cu neputinţă, Planchet!
— Ah, vedeţi? Zise Planchet cu însufleţire? Dacă e să slăbiţi în casa mea…
— Ei bine?
— Ei bine, sunt gata sa fac o nelegiuire.
— Nu mai spune!
— Da.
— Şi ce-ai face? Ia să vedem.
— L-aş căuta pe cel care vă pricinuieşte necazurile.
— Iată că acum am un necaz.
— Da, chiar aveţi unul.
— Nu, Planchet, nu.
— Dar eu vă spun că da, aveţi un necaz, care vă face să slăbiţi.
— Slăbesc? Eşti sigur?
— Văzând cu ochii… Malaga! Dacă veţi slăbi şi mai mult, pun mâna pe spadă şi mă duc drept la domnul d'Herblay, să-i tai beregata.
— Hei! Făcu d'Artagnan săltându-se în jilţul său. Ce tot spui acolo, Planchet? Ce amestec are numele domnului d'Herblay în băcănia ta?
— Bine, bine, supăraţi-vă dacă vreţi, înjuraţi-mă dacă vă place, dar, la dracu, ştiu eu ce ştiu!
După aceste din urmă cuvinte ale lui Planchet, d'Artagnan se aşeză în jilţ în aşa fel încât să nu-i scape nimic din ochi, adică rămase cu cele două mâini sprijinite pe genunchi şi cu gâtul întins spre cumsecadele băcan.
— Haide, explică-te? Zise el? Şi spune-mi cum de-ai putut să rosteşti un asemenea blestem? Domnul d'Herblay, fostul tău şef, prietenul meu, om al bisericii, un muşchetar care a ajuns episcop şi vrei să ridici spada împotriva lui, Planchet?
— Aş ridica spada şi împotriva tatălui meu, când vă văd în halul ăsta.
— Domnul d'Herblay, un gentilom!
— Puţin îmi pasă mie dacă e sau nu gentilom. Va face să aveţi gânduri negre, iată tot ce ştiu. Şi gândurile negre vă slăbesc. Malaga! Nu vreau ca domnul d'Artagnan să plece de la mine mai slab decât când a venit.
— Cum mă face să am gânduri negre? Hai, lămureşte-mă, lămureşte-mă!
— Iată trei nopţi de când visaţi urât.
— Eu?
— Da, dumneavoastră şi în aceste visuri strigaţi mereu: „Aramis! Prefăcutul de Aramis!”
— Ah, am spus eu asta? Zise d'Artagnan neliniştit.
— Aţi spus-o, pe cinstea lui Planchet.
— Ei şi mai departe? Ştii zicătoarea, prietene: „Visul te minte”.
— Nu; căci, de trei zile, de câte ori aţi ieşit din casă, nu uitaţi să mă întrebaţi la întoarcere: „L-ai văzut pe domnul d'Herblay?” Sau: „Ai primit vreo scrisoare pentru mine din partea domnului d'Herblay?”
— Dar nu se pare că e firesc să mă interesez de acest bun prieten, nu-i aşa? Zise d'Artagnan.
— Nimic de zis, dar nu până într-atât ca să slăbiţi.
— Planchet, am să mă îngraş, îţi dau cuvântul meu de onoare!
— Bine, domnule, primesc; fiindcă ştiu că atunci când vă daţi cuvântul de onoare, el e sfânt.
— şi nu-l voi mai visa pe Aramis.
— Foarte bine.
— Nu te voi mai întreba dacă au sosit scrisori de la domnul d'Herblay.
— Minunat!
— Dar să-mi explici un lucru.
— Spuneţi, domnule.
— Mie nu-mi scapă nimic…
— Ştiu asta.
— Şi adineauri ai rostit o ocară neobişnuită…
— Da.
— Pe care n-o rosteşti oricând.
— Malaga! Asta vreţi să spuneţi?
— Întocmai.
— E înjurătura mea preferată de când sunt băcan.
— Ai dreptate, e un nume de stafidă.
— E înjurătura mea de mânie! O dată ce-am zis Malaga, nu mai sunt om.
— Dar nu-ţi cunoşteam această înjurătură.
— Aşa e, domnule, am împrumutat-o şi eu de la alţii.
Şi Planchet, rostind aceste cuvinte, clipi din ochi cu un aer şiret, lucru ce-i atrase atenţia lui d'Artagnan.
— He! He! Făcu el.
Planchet repetă:
— He! He!
— Haide, haide, domnule Planchet!
— Doamne sfinte, domnule? Zise Planchet? Eu nu sunt ca dumneata, eu nu-mi petrec viaţa gândind.
— Foarte rău.
— Vreau să spun plictisindu-mă; viaţa noastră e scurtă, domnule, de ce să nu ne bucurăm de ea?
— Eşti un filosof epicurean, după cât se pare, Planchet.
— Şi de ce nu? Mâna e zdravănă, scrie şi cântăreşte zahărul sau mirodeniile; piciorul e sănătos, dansează sau te duce la plimbare; stomacul are dinţi buni, rupe şi mistuie; inima nu e prea învârtoşată; ei bine, domnule…
— Ei bine, ce, Planchet?
— Ah, iată!… Zise Planchet frecându-şi mâinile.
D'Artagnan îşi puse picior peste picior.
— Plancher, prietene? Zise el? Mă sperii şi mă uimeşti.
— Pentru ce, domnule?
— Fiindcă îmi apari sub o lumină cu totul nouă.
Planchet, măgulit peste măsură, continuă să-şi frece mâinile de-ai fi zis că vrea să le jupoaie.
— Ah, ah? Murmură el? Fiindcă nu sunt decât un animal de povară, dumneavoastră mă socotiţi un prostănac?
— Bine, Planchet şi asta e o judecată în felul ei.
— Urmăriţi-mi firul gândurilor, domnule? Adăugă Planchst. Mi-am spus: fără plăcere nu există fericire pe pământ.
— Oh, e foarte adevărat ce-ai spus, Planchet! Îl întrerupse d'Artagnan.
— Dar, mergând mai departe, dacă nu e plăcere, care nu se întâlneşte pe toate cărările, să avem măcar unele mângâieri…
— Şi tu le ai?
— De bună seamă.
— Explică-mi şi mie cum se întâmplă asta!
— Mă înarmez cu un scut, ca să mă apăr de urât. Îmi orânduiesc timpul cât pot s-o duc fără grijă şi în ziua când simt că începe să-mi fie urât, mă pun pe petreceri.
— Şi treaba asta nu e grea?
— Câtuşi de puţin.
— Iar toate astea le-ai descoperit tu singur?
— Eu singur.
— E o adevărată minune!
— Ce-aţi zis?
— Am zis că filosofia ta n-are pereche pe lume.
— Ei bine, atunci urmaţi pilda mea.
— Mă ispiteşte s-o fac.
— Trăiţi ca mine.
— Nici n-aş dori altceva mai bun; numai că nu toate sufletele sunt plămădite din acelaşi aluat şi s-ar putea ca, vrând să petrec ca tine, să mă plictisesc şi mai rău…
— Eh, încercaţi mai întâi.
— Cum faci tu? Să vedem.
— Aţi băgat de seamă că dispar din când în când?
— Da.
— Într-un anumit fel?
— La intervale regulate.
— Pe legea mea, aşa e! Prin urmare, aţi băgat de seamă?
— Dragul meu Planchet, tu înţelegi că atunci când te vezi cu cineva aproape în fiecare zi, dacă unul dispare, celălalt îi simte lipsa. Oare tu nu-mi simţi lipsa, când eu sunt în campanie?
— Foarte mult. E ca şi cum aş fi un trup fără suflet.
— Acestea fiind zise, să mergem mai departe.
— Cam la ce dată am obiceiul să dispar?
— La 15 şi la 30 ale fiecărei luni.
— Şi stau plecat?
— Una ori două, uneori trei, uneori patru zile.
— Ce credeţi că făceam eu în acest timp?
— Încasări.
— Iar la întoarcere cum mă găseaţi la înfăţişare?
— Foarte mulţumit.
— Vedeţi, dumneavoastră înşivă o spuneţi, totdeauna mulţumit. Şi de unde venea această mulţumire?
— De acolo că negoţul îţi merge bine; că toate cumpărăturile de orez, de prune, de zahăr rafinat, de pere uscate, de siropuri îţi ieşeau la socoteală. Tu ai avut mereu o fire deosebită, Planchet; de aceea n-am fost câtuşi de puţin mirat văzându-te că te faci băcan, care este unul din negoţurile cele mai variate şi mai plăcute, întrucât umbli aproape numai cu mărfuri culese din sânul naturii, totdeauna gustoase şi înmiresmate.
— E bine spus, domnule; dar cât de mult greşiţi!
— Cum, greşesc?
— Când spuneţi că mă duc la fiecare cincisprezece zile după încasări sau cumpărături. Oh, oh, domnule, cum naiba aţi putut să credeţi una ca sta? Oh, oh, oh!
Şi Planchet începu să râdă cu atâta poftă, încât îl făcea pe d'Artagnan să se îndoiască adânc de propria lui înţelepciune.
— Mărturisesc? Zise muşchetarul? Că nu sunt la înălţimea ta.
— Domnule, aşa e!
— Cum aşa e?
— Trebuie să fie aşa, de vreme ce o spuneţi dumneavoastră; dar ţineţi seama că asta nu vă face să decădeţi cu nimic în faţa mea.
— Ah, ce fericire!
— Nu, dumneavoastră sunteţi un om de geniu, zău! Când e vorba de război, de surprinderi, de tactică şi de încercuiri neaşteptate, Doamne, regii par nişte nimicuri pe lângă dumneavoastră. Dar în privinţa odihnei sufleteşti, a îngrijirii trupeşti, a dulceţii vieţii, dacă se poate spune aşa, ei bine, domnule, să nu-mi pomeniţi de oamenii de geniu, fiindcă ei sunt propriii lor călăi.
— Bine, Planchet? Zise d'Artagnan fremătând de curiozitate? Iată că te ascult cu cel mai mare interes.
— Acum vă plictisiţi mai puţin decât adineauri, nu-i aşa?
— Nu mă plictisesc deloc; dimpotrivă, de când ai început să-mi vorbeşti, petrec de minune.
— Atunci, să-i dam înainte. Am sa vă vindec eu, lăsaţi pe mine!
— Nici nu doresc altceva.
— Vreţi să încerc?
— Chiar acum.
— Fie. Aveţi niscaiva cai aici?
— Da: zece, douăzeci, treizeci.
— Nu e nevoie de atâţia; doi sunt de ajuns.
— Îţi stau la dispoziţie, Planchet.
— Bun. Vă iau cu mine.
— Când?
— Mâine.
— Unde?
— Ah, prea întrebaţi multe.
— Oricum, trebuie să recunoşti că mă interesează să ştiu unde mă duc.
— Vă place viaţa la ţară?
— Prea puţin, Planchet.
— Atunci vă place la oraş?
— Depinde.
— Ei bine, am să vă duc într-un loc jumătate oraş, jumătate sat.
— S-a făcut.
— Într-un loc unde o să vă simţiţi bine, sunt sigur.
— Minunat!
— Şi, ciudăţenie, într-un loc de unde aţi fugit fiindcă vi se ura.
— Mie?
— De moarte!
— La Fontainebleau vrei să zici?
— La Fontainebleau, da.
— Te duci la Fontainebleau, aşa dar?
— Acolo mă duc.
— Şi ce-ai să faci tu la Fontainebleau, Doamne sfinte?
Planchet îi răspunse lui d'Artagnan printr-o clipire din ochi plină de şiretenie.
— Ai vreun petic de pământ pe acolo, nelegiuitule?
— Oh, o sărăcie, o cocioabă.
— Te-am prins.
— Dar e frumuşică, pe cuvântul meu de onoare!
— Voi merge la moşia lui Planchet! Exclamă d'Artagnan.
— Oricând veţi voi.
— Dar parcă spuneai că mâine!
— Mâine, dacă vreţi; şi aşa mâine suntem în 14, adică în ajunul zilei când încep să mă tem de plictiseală. Prin urmare, ne-am înţeles.
— Ne-am înţeles.
— Îmi veţi împrumuta un cal de-al dumneavoastră?
— Pe cel mai bun.
— Nu, îl prefer pe cel mai blând; n-am fost niciodată un călăreţ straşnic, dumneavoastră ştiţi, iar în băcănie mi s-au ruginit mădularele şi mai mult; şi apoi…
— Şi apoi?
— Şi apoi? Adăugă Planchet cu o altă clipire din ochi? Nu vreau să mă obosesc.
— De ce? Se încumetă să întrebe d'Artagnan.
— Fiindcă nu m-aş mai putea distra? Răspunse Planchet şi cu aceasta se ridică de pe sacul său de porumb, întinzându-se şi pocnindu-şi toate oasele, unul după altul, într-un fel de armonie prelungă.
— Planchet! Planchet! Strigă d'Artagnan. Declar că nu se găseşte pe pământ un sybarit care să se poată asemui cu tine. Ah, Planchet, se vede cât de colo că n-am mâncat împreună, unul lângă altul, un butoi de sare!
— Şi pentru ce asta, domnule?
— Pentru că nu te cunosc încă îndeajuns? Răspunse d'Artagnan? Hotărât lucru, abia acum încep să cred ceea ce gândisem la Boulogne, în ziua când l-ai sugrumat, sau era s-o faci, pe Lubin, valetul domnului de Wardes şi anume, Planchet, că tu eşti un om tare de ispravă.
Planchet se porni să râdă cu un râs plin de înfumurare, îi spuse bună seara muşchetarului şi coborî în odaia din spatele prăvăliei, care-i slujea drept cameră de culcare. D'Artagnan îşi reluă poziţia de la început, în jilţ şi fruntea lui, descreţită o clipă, deveni mai îngândurată ca oricând. Aproape că şi uitase năzbâtiile şi visurile lui Planchet. „Da? Îşi spuse el, reluând firul gândurilor întrerupt de hazlia convorbire pe care am redat-o mai sus? Da, aici e totul:
1. Să aflu ce voia Baisemeaux de la Aramis;
2. Să aflu pentru ce Aramis se fereşte de mine;
3. Să aflu unde e Porthos.
Asupra acestor trei puncte pluteşte un mister. Dar? Continuă d'Artagnan? Întrucât prietenii noştri nu vor să mărturisească nimic, să ne bizuim pe biata noastră deşteptăciune. Vom face ce-om putea, la dracu! Sau, Malaga! Cum spune Planchet.”
