Capitolul X

Scrisoarea domnului Baisemeaux.

Credincios planului său, a doua zi dimineaţa d'Artagnan se duse să-i facă o vizită domnului Baisemeaux.

La Bastilia era zi de curăţenie: tunurile erau frecate, lustruite, scările spălate; temnicerii căutau parcă să-şi lustruiască până şi cheile. Cât despre soldaţii din garnizoană, ei se plimbau prin curţile interioare, sub pretext că erau destul de curaţi.

Comandantul Baisemeaux îl primi pe d'Artagnan într-un chip mai mult decât amabil; dar fu cu el de o rezervă atât de mare, încât d'Artagnan, cu toată dibăcia lui, nu putu să-i smulgă din gură o singură silabă. Cu cât se ferea mai mult, cu atât neîncrederea lui d'Artagnan sporea. Acesta din urmă sfârşi chiar prin a-şi spune că purtarea comandantului se datora vreunei dispoziţii proaspete, primite anume. Căci Baisemeaux nu i se păruse lui d'Artagnan, la Palatul Regal, omul rece şi de nepătruns pe care-l găsea acum la Bastilia. Când d'Artagnan încercă să-l facă să vorbească despre afacerile băneşti atât de grabnice care-l mânaseră atunci în căutarea lui Aramis şi care-i stârniseră atâta chef de vorbă în seara aceea, Baisemeaux spuse că are de dat nişte ordine în închisoare şi-l lăsă pe d'Artagnan să se frământe atât de îndelung în aşteptare, încât muşchetarul nostru, încredinţat că nu va scoate nici o vorbă de la el, părăsi Bastilia înainte ca Baisemeaux să se fi întors din inspecţia lui. Dar în minte îi încolţise o bănuială şi odată bănuiala ivită, spiritul lui d'Artagnan nu mai avea astâmpăr. El era, printre oameni, ceea ce pisica e printre patrupede? Întruparea neliniştii şi în acelaşi timp a nerăbdării. O pisică aţâţată nu mai stă locului, asemenea unui ghemotoc de mătase pe care vântul îl poartă în toate părţile. O pisică la pândă e ca şi moartă la postul ei de observaţie şi nici foamea, nici setea n-o pot clătina din nemişcarea sa.

D'Artagnan, care ardea de nerăbdare, îşi scutură deodată acest simţământ, ca pe o mantie prea grea. Îşi spunea că lucrul ce i se ascundea era tocmai acela pe care ar trebui să-l ştie cu tot dinadinsul. În consecinţă, el se gândi că Baisemeaux se va grăbi să-i dea de veste lui Aramis, dacă Aramis îi va fi spus să facă aceasta. Ceea ce se şi întâmplă.

Baisemeaux abia avu timp să se întoarcă din turn, că d'Artagnan se şi puse la pândă într-un colţ de lângă strada Petit-Muse, în aşa fel că vedea de acolo pe toţi cei care ieşeau pe poarta Bastiliei. După vreun ceas de pândă, lângă „Grapa de Aur”, de sub un zăplaz unde găsise un petic de umbră, d'Artagnan văzu ieşind un soldat din gardă. Asta era cea mai bună dovadă pe care ar fi dorit-o. Orice paznic sau temnicer îşi avea zilele şi chiar orele de ieşire din Bastilia, deoarece toţi erau constrânşi să nu aibă nici neveste, nici locuinţă în castel şi, prin urmare, puteau ieşi oricând, fără să trezească curiozitatea cuiva. Numai că un soldat încazarmat trebuia să stea înăuntru o zi şi o noapte, atunci când era de gardă, asta o ştia toată lumea şi d'Artagnan o ştia mai bine ca oricine. Un astfel de soldat nu putea să iasă în ţinută de serviciu decât dacă avea de îndeplinit un ordin grabnic şi însemnat.

Soldatul, spuneam, ieşi din Bastilia şi, încet-încet, ca un fericit muritor căruia în loc să stea încremenit în faţa unui pârlit de corp de gardă sau într-un bastion nu mai puţin plictisitor, i se oferă prilejul de a gusta libertatea unită cu o plimbare, aceste două plăceri făcând parte din serviciul pe care-l avea de îndeplinit, se îndreptă spre mahalaua Saint-Antoine, adulmecând aerul, soarele şi întorcându-şi mereu ochii după femei.

D'Artagnan îl urmări de la distanţă. Nu-şi făcuse nici o idee asupra rostului şi misiunii lui. „Mai întâi? Îşi spuse el? Trebuie să-l văd la faţă pe caraghiosul ăsta. Un om văzut de aproape e un om cântărit.” Astfel că d'Artagnan iuţi pasul şi, ceea ce nu era greu, trecu înaintea soldatului. Nu numai că-i zări faţa, care părea destul de isteaţă şi hotărâtă, dar îi văzu şi nasul, care era puţin cam roşu. „Amicului îi place să bea”? Îşi spuse el. În clipa când îi văzu nasul, mai zări la centura soldatului o bucată de hârtie albă. „Bun, are o scrisoare? Adăugă în sinea lui d'Artagnan. Însă un sol-dat se consideră prea fericit că e ales de domnul Baisemeaux să ducă un ordin şi el nu pierde pentru nimic în lume mesajul.”

În timp ce d'Artagnan îşi frământa pumnii, soldatul înainta fără grijă spre mahalaua Saint-Antoine. „Se duce, de bună seamă, la Saint-Mandé? Îşi spuse muşchetarul? Şi eu n-o să aflu ce cuprinde scrisoarea…” Să-i vie rău, nu altceva. „Dacă aş fi în uniformă? Gândea d'Artagnan? L-aş înhăţa pe răcan dimpreună cu scrisoarea lui. Primul corp de gardă mi-ar veni în ajutor. Şi să fiu al naibii dacă mi-aş spune numele într-o afacere ca asta! Să-l trag la băutură, ar intra la bănuială şi mă va îmbăta el pe mine… Drace, nu ştiu ce să fac, nu mă mai ajută mintea! Să-l atac pe acest nenorocit, să-l provoc la luptă, să-l ucid pentru o scrisoare! Ar mai merge, dacă ar fi vorba de scrisoarea unei regine către un lord, sau a unui cardinal către o regină. Dar, Doamne, pentru nişte intrigi păcătoase ale domnilor Aramis şi Fouquet la adresa domnului Colbert! Viaţa unui om pentru atâta lucru! Nu, ele nu merită nici măcar zece scuzi!”

În timp ce filosofa astfel, muşcându-şi unghiile şi mustaţa, zări un mic grup de arcaşi şi un comisar. Aceşti oameni târau un bărbat chipeş, care se zbătea în mâinile lor. Arcaşii îi sfâşiaseră îmbrăcămintea şi-l trăgeau după ei. El spunea să se poarte mai frumos cu dânsul, fiind gentilom şi soldat. Când arestatul îl zări pe soldat, strigă:

— Hei, soldat, vino-ncoa'!

Soldatul porni cu acelaşi pas spre cel care-l chema, iar mulţimea se luă după el.

Atunci, lui d'Artagnan îi veni o idee. Era cea dintâi? Şi vom vedea că nu era o idee rea. În vreme ce gentilomul îi povestea soldatului că fusese prins într-o casă şi luat drept hoţ, cu toate că nu era decât un amant, soldatul îl căina şi căuta să-l mângâie şi să-i dea sfaturi cu acea gravitate pe care soldatul francez o pune în slujba amorului său propriu şi a spiritului de corp. D'Artagnan se strecură la spatele soldatului împins de mulţime şi-i smulse pur şi simplu hârtia de la cingătoare. Cum, în acele clipe, gentilomul cărtănit trăgea de soldat, cum comisarul trăgea de gentilom, d'Artagnan putu să pună mâna pe hârtie fără nici un fel de greutate. Se retrase apoi la vreo zece paşi, în dosul stâlpului unei case şi citi pe adresă: „Domnului du Vallon, la domnul Fouquet, la Saint-Mandé.”

— Bun! Îşi zise el.

Şi desfăcu pecetea fără să rupă plicul, apoi scoase hârtia îndoită în patru, care cuprindea numai aceste cuvinte: „Dragă domnule du Vallon, fii bun fi transmite-i domnului d'Herblay că a venit la Bastilia şi mi-a pus câteva întrebări.

Al dumitale devotat, DE BAISEMEAUX”

— Ei bine, am nimerit-o! Exclamă d'Artagnan. Acum totul e limpede. Porthos se află acolo.

Sigur de ceea ce voia să ştie, muşchetarul gândi: „Drace! Iată un biet soldat căruia turbatul şi hoţul de Baisemeaux îi va plăti scump vicleşugul meu!… Dacă se întoarce fară scrisoare, ce-o să păţească oare? La urma urmei, nu mai am nevoie de acest bilet. După ce-ai înghiţit oul, la ce-ţi mai trebuie găoacea?”

D'Artagnan văzu că arcaşii şi comisarul îl lămuriseră pe soldat şi-l târau mai departe pe prizonierul lor. Acesta era înconjurat de mulţime şi se tânguia într-una. D'Artagnan se furişă în mijlocul gloatei şi lăsă să cadă scrisoarea pe pământ, fără ca nimeni să vadă, apoi se îndepărtă cu pas iute.

Soldatul îşi reluă drumul spre Saint-Mandé, gândindu-se mai mult la gentilomul care-i ceruse sprijinul. Deodată îşi aduse aminte de scrisoare şi, uitându-se la cingătoare, văzu că nu mai era acolo. Strigătul lui de groază îi făcu plăcere lui d'Artagnan. Bietul soldat îşi roti ochii în jurul său, în-gălbenit de spaimă, şi, în sfârşit, la vreo douăzeci de paşi în urma lui, zări binecuvântatul plic. Se repezi asupra lui, ca vulturul asupra prăzii. Plicul era puţin prăfuit, puţin mototolit, dar, oricum, scrisoarea fusese găsită. D'Artagnan observă că soldatul se uita cu multă atenţie la pecetea des-făcută; dar sfârşi prin a se linişti şi vârî din nou răvaşul la cingătoare.

— Du-te? Rosti d'Artagnan? Acum am destulă vreme; poţi s-o iei înainte. Se pare că Aramis nu-i la Paris, căci Baisemeaux îi scrie lui Porthos. Dragul de Porthos, ce bucurie să-l revăd… Şi să stau de vorbă cu el! Zise gasconul.

Şi, potrivindu-şi pasul după al soldatului, îşi făgădui să ajungă cu un sfert de ceas după el la domnul Fouquet.