Capitolul XI

Unde cititorul va vedea cu plăcere ca Porthos n-a pierdut nimic din puterea lui.

D'Artagnan îşi făcuse, după obiceiul lui, socoteala că un ceas are şaizeci de minute şi un minut şaizeci de secunde. Datorită acestui calcul, absolut perfect, în minute şi secunde, el ajunse în faţa porţii intendentului superior exact în clipa când soldatul ieşea fără să mai aibă nimic la cingătoare. D'Artagnan se prezentă la intrare, unde un portar, galonat de sus până jos, întredeschise uşa la ivirea lui. Muşchetarul ar fi vrut să intre fără să-şi spună numele, dar acest lucru nu se putea. Îşi rosti deci numele. Cu toată această concesie, care ar fi putut să înlăture orice greutate, aşa cel pu-ţin credea d'Artagnan, portarul stătea încă în cumpănă; totuşi, la rostirea pentru a doua oară a titlului de căpitan în garda regelui, portarul, fără să-i lase dintr-o dată liberă trecerea, nu i-o mai închidea ca înainte. D'Artagnan înţelese că omul primise un consemn pe care nu-l putea călca. Se hotărî deci să trântească o minciună, lucru care, de altfel, nu-l costa prea mult, mai ales atunci când vedea în minciună salvarea statului, sau pur şi simplu interesul său personal. Adăugă astfel, la cele declarate mai înainte, că soldatul care adusese o scrisoare pentru domnul du Vallon nu era altul decât trimisul său şi că acea scrisoare avea drept scop să vestească sosirea lui. Cu aceasta, nimeni nu se mai putea împotrivi la intrarea lui şi d'Artagnan trecu pragul uşii. Un valet voi să-l însoţească, dar el îi spuse că era de prisos să se mai ostenească, dat fiind că ştia prea bine şi singur unde avea să-l găsească pe domnul du Vallon. Nu se mai putea răspunde nimic în faţa unui om atât de bine informat. Fu lăsat să se ducă singur.

Peroane, saloane, grădini, toate fură trecute în revistă de către muşchetar. Colindă un sfert de ceas prin această casă mai mult decât regală, în care se numărau tot atâtea minunăţii câte mobile, tot atâţia servitori câte coloane şi uşi. „Hotărât? Îşi zise el? Această casă nu se termină decât la marginea pământului. Nu cumva lui Porthos i se va fi năzărit să se întoarcă la Pierrefonds, fără să iasă din casa domnului Fouquet?” În sfârşit ajunse într-o aripă mai retrasă a castelului, înconjurată de un zid de piatră deasupra căruia se căţăraţi o puzderie de plante grase, încărcate de flori, mari şi pietroase ca nişte roade. Din loc în loc, pe zidul împrejmuitor, se înălţau statui cu înfăţişări sfioase sau pline de mister. Erau vestale învăluite în câte un peplum cu falduri mari, străji agere, ascunse sub voalurile lor de marmură şi înfăşurând palatul cu privirile ior furişe. Un Hermes cu degetul la gură, o Iris cu aripile întinse, o Noapte acoperită de maci dominau parcul şi clădirile ce se retrăgeau dincolo de copaci; toate aceste statui se profilau în alb deasupra chiparoşilor înalţi, ce-şi îndreptau vârfurile negre spre albastrul cerului. În jurul chiparoşilor se încolăceau măceşi bătrâni, ce-şi atârnau de fiecare creangă inelele înflorite şi presărau peste ramurile de jos şi peste statui o ploaie de petale înmiresmate.

Aceste podoabe încântătoare i se părură muşchetarului supremul efort al spiritului omenesc. Se afla într-o dispoziţie sufletească ce-l îndemna să poetizeze. Gândul că Porthos locuia într-un asemenea Eden îl înclina să-şi facă despre Porthos o părere mai bună, într-atât e de adevărat că până şi spiritele cele mai înalte nu sunt absolvite de înrâurirea mediului înconjurător.

D'Artagnan găsi uşa pe care o căuta; la uşă, un fel de arc, pe care-l mişcă. Uşa se deschise. D'Artagnan intră, închise uşa la loc şi pătrunse într-un pavilion construit în formă de cerc, unde nu se auzeau alte zgomote decât susurul cascadelor şi cântecele păsărilor. La uşa pavilionului dădu peste un lacheu.

— Aici locuieşte domnul baron du Vallon, nu-i aşa? Zise d'Artagnan fără pic de şovăire.

— Da, domnule? Răspunse lacheul.

— Anunţă-l că domnul cavaler d'Artagnan, căpitan al muşchetarilor maiestăţii sale, îl aşteaptă.

D'Artagnan fu introdus într-un salon. Acolo nu aşteptă prea mult: un pas cunoscut cutremură podeaua din sala alăturată, o uşă se deschise, sau mai degrabă se dădu de perete şi Porthos veni să se arunce în braţele prietenului său cu un fel de stânjenire ce nu-i stătea de loc rău.

— Tu aici? Strigă el.

— Dar tu? Răspunse d'Artagnan. Ah, şiretule!

— Da? Zise Porthos zâmbind cu un aer încurcat? Da, mă găseşti la domnul Fouquet şi asta te miră întrucâtva, nu-i aşa?

— Câtuşi de puţin! La urma urmei, de ce n-ai fi unul din prietenii domnului Fouquet? Domnul Fouquet are mulţi prieteni, mai ales printre oamenii de spirit.

Porthos avu modestia să nu ia măgulirea ca fiind adresată lui.

— Şi apoi? Adăugă el? M-ai văzut la Belle-Isle.

— Un motiv mai mult ce mă îndeamnă să cred că faci parte dintre prietenii domnului Fouquet.

— Adevărul este că îl cunosc? Zise Porthos oarecum stingherit.

— Ah, prietene? Zise d'Artagnan? Cât eşti de vinovat faţă de mine!

— Cum asta? Strigă Porthos.

— Cum? Făureşti o lucrare măreaţa ca fortificaţiile de la Belle-Isle şi mie nu-mi spui nimic!

Porthos se făcu roşu ca para.

— Ceva mai mult chiar? Continuă d'Artagnan? Mă vezi acolo, ştii că sunt omul regelui şi nu te gândeşti că regele, dornic să-l cunoască pe bărbatul de merit care desăvârşeşte o operă despre care i s-au spus cele mai frumoase lucruri, nu te gândeşti că regele m-a trimis acolo pentru a afla cine e acest bărbat!

— Cum, regele te-a trimis pentru a afla…?

— La dracu! Să nu mai vorbim de asta.

— Ei drăcie! Strigă Porthos. Dimpotrivă, să vorbim! Aşadar, regele ştia că la Belle-Isle se fac fortificaţii?

— Hei, dar ce crezi, că regele nu le ştie pe toate?

— Totuşi, nu ştia cine face fortificaţiile?

— Asta nu; însă, în urma celor ce i s-au spus despre lucrări, nu se îndoia că trebuie să fie un ilustru om de război.

— Drace? Rosti Porthos? Dacă aş fi ştiut asta!

— N-ai mai fi fugit de la Vannes, nu-i aşa?

— Nu. Ce-ai spus văzând că nu mai sunt acolo?

— Dragul meu, am stat şi m-am gândit.

— A, da, te-ai gândit… Tu ştii să şi gândeşti… Şi la ce rezultat ai ajuns, gândindu-te?

— Am ghicit întregul adevăr.

— Aha, ai ghicit?

— Da.

— Şi ce-ai ghicit? Ia să vedem? Zise Porthos, aşezându-se mai bine pe un scaun şi luând înfăţişarea unui sfinx.

— Am ghicit, mai întâi, că tu construieşti fortificaţiile din Belle-Isle.

— Păi, asta nu era greu de ghicit: doar m-ai văzut lucrând acolo.

— Aşteaptă puţin, căci am mai ghicit ceva: anume că fortifici Belle-Isle din ordinul domnului Fouquet.

— Asta e adevărat.

— Dar nu e totul. Când mă pornesc să ghicesc, nu mă opresc la mijlocul drumului.

— Dragul meu d'Artagnan!

— Am ghicit că domnul Fouquet voia să păstreze taina cea mai mare în legătură cu aceste fortificaţii.

— Avea de gând, într-adevăr, după cât cred eu? Zise Porthos.

— Da, însă ştii de ce ţinea atât de mult să păstreze taina?

— Doamne, ca să nu se afle! Răspunse Porthos.

— În primul rând. Dar această dorinţă pornea dintr-o galanterie…

— E drept? Zise Porthos? Am auzit şi eu că domnul Fouquet este foarte galant.

— Dintr-o galanterie faţă de rege.

— Oh! Oh!

— Te miră asta?

— Da.

— Nu ştiai nimic?

— Nu.

— Ei bine, eu ştiu totul.

— Înseamnă că eşti un vrăjitor.

— Nici pe departe!

— Atunci cum de-ai aflat?

— Ah, uite, printr-un mijloc foarte simplu: l-am auzit pe domnul Fouquet însuşi vorbindu-i regelui despre asta.

— Spunându-i ce?

— Că a pus să se fortifice Belle-Isle pentru el şi că o să-i ofere în dar Belle-Isle.

— Ah, l-ai auzit pe domnul Fouquet spunându-i asta regelui?

— Cuvâut cu cuvânt. Ba chiar a adăugat: „Belle-Isle a fost fortificată de către un inginer care îmi e prieten, om cu multe merite, pe care voi cere îngăduinţa să-l prezint regelui”. „Numele lui?” a întrebat regele. „Baronul du Vallon”? A răspuns domnul Fouquet. „Prea bine.

— A încuviinţat regele? Să mi-l prezinţi.”

— Regele a încuviinţat, zici?

— Pe cinstea lui d'Artagnan!

— Oh, oh! Făcu Porthos. Atunci, de ce nu i-am fost prezentat?

— Nu ţi s-a vorbit încă nimic despre această prezentare?

— Ba da, însă aştept mereu.

— Ai răbdare, va veni.

— Hm! Hm! Mormăi Porthos.

D'Artagnan se prefăcu că nu-l aude şi, schimbând vorba, întrebă:

— Dar locuieşti într-o singurătate deplină, dragul meu prieten, nu-i aşa?

— Totdeauna mi-a plăcut singurătatea. Sunt o fire melancolică? Răspunse Porthos cu un suspin.

— Uite, ciudat! Zise d'Artagnan. Nu băgasem de seamă!

— Asta de când m-am consacrat studiilor? Zise Porthos cu un aer preocupat.

— Sper însă că munca spiritului nu e în dauna sănătăţii trupului!

— Oh, nu, deloc!

— Puterile te ţin tot aşa?

— Mă ţin bine, prietene, mă ţin bine.

— Ce-am auzit, că în primele zile după venirea ta aici…

— Da, nu puteam să mă mai mişc, nu-i aşa?

— Cum asta? Se miră d'Artagnan cu un surâs? Din ce pricină nu puteai să te mai mişti?

Porthos îşi dădu seama că spusese o nerozie şi voi s-o repare.

— Da, am venit de la Belle-Isle până aici pe nişte cai proşti? Zise el? Şi asta mi-a frânt oasele.

— Nu mă miră, căci, venind pe urmele tale, am văzut vreo şapte sau opt cai morţi pe drum.

— Sunt greu, ce să-i faci? Zise Porthos.

— În aşa fel încât te-ai obosit prea tare?

— Grăsimea s-a topit pe mine şi din pricina asta m-am îmbolnăvit.

— Ah, sărmanul Porthos!… Dar Aramis cum s-a purtat cu tine în acea vreme?

— Foarte bine… A pus să fiu îngrijit chiar de medicul domnului Fouquet. Însă închipuieşte-ţi că după opt zile nu mai puteam să răsuflu.

— Cum aşa?

— Odaia era prea mică, n-aveam destul aer pentru plămânii mei.

— Zău?

— Aşa mi s-a spus, cel puţin… Şi am fost mutat în altă încăpere.

— Unde aveai aer din belşug?

— Ceva mai mult, da, însă nu puteam să fac nici o mişcare. Doctorul spunea că n-am voie să mă mişc; eu, din contra, mă simţeam, mai în putere ca oricând. Asta a dat naştere unui grav accident.

— Ce accident?

— Închipuieşte-ţi, prietene, m-am revoltat împotriva prescripţiilor acestui dobitoc de medic şi m-am hotărât să ies din casă fie că el vrea sau nu vrea. În consecinţă, i-am poruncit valetului care mă slujea să-mi aducă veşmintele.

— Pe lângă toate celelalte, te lăsaseră gol, dragul meu Porthos?

— Nu, deloc! Aveam, dimpotrivă, o frumuseţe de halat. Lacheul s-a supus; m-am îmbrăcat cu hainele mele, care deveniseră prea lungi; dar, lucru ciudat, picioarele mi se îngroşaseră foarte mult.

— Da, înţeleg.

— Iar cizmele nu mă mai încăpeau.

— Picioarele ţi se umflaseră, pesemne.

— Asta-i, ai ghicit.

— Drace! Şi ăsta e accidentul de care voiai să-mi vorbeşti?

— Ei bine, da. Eu n-am stat să mă gândesc, ca tine. Mi-am spus: „De vreme ce picioarele mi-au intrat de zece ori în cizme, nu e nici o pricină ca ele să nu intre şi a unsprezecea oară”.

— De astă dată, dragul meu Porthos, dă-mi voie să ţi-o spun, erai lipsit de logică.

— Pe scurt, m-am rezemat de un perete şi am încercat să încalţ cizma dreaptă; trăgeam cu mâinile, împingeam cu genunchiul, făcând sforţări nemaipomenite, când, deodată, rămăsei cu cele două urechi ale cizmei în mâini, iar piciorul îmi scăpă din strânsoare şi căzu ca o catapultă.

— Catapultă! Se vede că te pricepi la fortificaţii, dragă Porthos!

— Piciorul îmi căzu, deci, ca o catapultă şi se lovi de perete, care se prăbuşi. Prietene, am crezut că, asemenea lui Samson, dărâmasem templul. Să fi văzut câte tablouri, câte porţelanuri, câte vaze de flori, câte tapiserii şi vergele de draperii se prăvăliseră la pământ!

— Zău?

— Fără a mai pune la socoteală că dincolo de perete era un dulap plin cu porţelanuri.

— Pe care l-ai răsturnat?

— Pe care l-am aruncat în cealaltă parte a odăii.

Porthos începu să râdă.

— Într-adevăr, e de necrezut!

Şi d'Artagnan începu să râdă şi el, ca Porthos. Porthos începu atunci să râdă mai tare ca d'Artagnan.

— Am spart? Zise Porthos cu o voce întretăiată de această veselie crescândă? Porţelanuri în valoare de peste trei mii de franci. Ha! Ha! Ha!

— Bravo! Făcu d'Artagnan.

— Iar oglinzi, în valoare de peste patru mii de franci, Ha! Ha! Ha!

— Minunat!

— În afară de un policandru care mi-a căzut drept în cap şi s-a zdrobit în mii de bucăţi. Ha! Ha! Ha!

— Drept în cap? Zise d'Artagnan, care se ţinea cu mâna de burtă.

— În creştetul capului.

— Şi nu ţi l-a spart?

— Nu, pentru că, după cum ţi-am spus, policandrul fiind de sticlă, s-a prefăcut în cioburi.

— Ah, policandrul era de sticlă?

— De sticlă de Veneţia; o raritate, prietene, o piesă care n-avea pereche, un obiect ce cântărea două sute de livre.

— Şi care ţi-a căzut în cap?

— În cap… da! Închipuieşte-ţi un glob de cristal aurit, încrustat de jur împrejur, cu mirodenii care ardeau sus, cu ciocuri ce luminau când erau aprinse.

— Bineînţeles; dar nu erau aprinse?

— Din fericire, nu; altfel aş fi luat foc.

— Aşa că te-ai ales numai cu o turtire.

— Nu.

— Cum nu?

— Nu, policandrul mi-a căzut în cap şi se pare că noi avem acolo, în vârful capului, un os foarte tare.

— Cine ţi-a spus asta, Porthos?

— Doctorul. Un fel de boltă care ar putea susţine până şi catedrala Notre-Dame din Paris.

— Oho!

— Da, se pare că aşa e ţeasta noastră.

— Asta ţi se potriveşte ţie, dragă prietene; poate ţeasta ta să fie aşa, nu şi a celorlalţi.

— Se poate? Zise Porthos cu mândrie. Fapt este că, atunci când a căzut policandrul peste această boltă pe care o avem în vârful capului, s-a stârnit un bubuit ca o descărcare de tun; cristalul s-a făcut ţăndări şi eu am căzut jos ud leoarcă.

— De sânge, dragă Porthos?

— Nu, de mirodeniile care miroseau ca alifiile; era foarte plăcut, dar miroseau prea tare şi aproape că mă ameţeau parfumurile alea. Ai simţit şi tu vreodată, nu-i aşa, d'Artagnan?

— Da, atunci când sorb mireasma de lăcrămioare. Prin urmare, dragul meu prieten, ai căzut jos din pricina loviturii şi ai ameţit din pricina mirosurilor.

— Dar ceea ce era neobişnuit şi doctorul mi-a spus, pe cuvântul lui de onoare, că n-a mai văzut niciodată aşa ceva…

— Te aleseseşi măcar cu un cucui? Îl întrerupse d'Artagnan?

— Cu cinci.

— De ce cinci?

— Aşteaptă: policandrul avea în partea de jos cinci ornamente aurite, foarte ascuţite.

— Au!

? Aceste cinci ornamente mi-au pătruns prin păr, pe care-l port foarte des, precum vezi.

— Din fericire.

— Şi mi s-au înfipt în piele. Dar, să vezi ciudăţenie, aşa ceva nu mi s-a întâmplat decât mie. În loc să facă găuri, mi-au făcut cucuie. Doctorul nu mi-a putut explica asta într-un chip mulţumitor.

— Ei bine, am să ţi-o explic eu.

— Mi-ai face un mare serviciu? Zise Porthos clipind din ochi, ceea ce era la el un semn că ascultă cu atenţia cea mai mare.

— De când ţi-ai pus creierul pe treabă, cu studii înalte şi calcule însemnate, capul a avut de câştigat, astfel că ai acuma un cap prea plin de învăţătură.

— Crezi?

— Sunt sigur. De aici rezultă că, în loc să lase să pătrundă ceva dinafară înăuntrul capului, cutia ta osoasă, fiind prea plină, se foloseşte de deschizăturile ce se fac, pentru a lăsa să se reverse acest preaplin.

— Ah! Făcu Porthos, căruia această explicaţie i se părea mai limpede decât aceea a doctorului.

— Cele cinci cucuie făcute de cele cinci ornamente ale policandrului erau de bună seamă grămezi de ştiinţă, împinse în afară de forţa lucrurilor.

— Într-adevăr? Zise Porthos? Şi dovadă e că mă durea mai mult în afară decât înăuntru. Am să-ţi mărturisesc chiar că, atunci când îmi puneam pălăria pe cap, îndesând-o cu toată acea energie plină de graţie pe care o avem noi, gentilomii de spadă, ei bine, când apăsam ceva mai tare, simţeam nişte dureri îngrozitoare.

— Porthos, te cred.

— De aceea, dragă prietene? Spuse uriaşul? Domnul Fouquet, văzând şubrezenia casei, s-a hotărât să-mi dea altă locuinţă. Aşa se face că am fost adus aici.

— În parcul ăsta nu intră nimeni, nu-i aşa?

— Nimeni.

— E rezervat întâlnirilor, da? E parcul despre care se vorbeşte atâta, în legătură cu petrecerile tainice ale intendentului superior?

— Nu ştiu; eu unul, n-am avut nici întâlniri, nici petreceri tainice; dar aici am libertatea să-mi încerc muşchii şi mă folosesc de această îngăduinţă smulgând arborii din rădăcini.

— Şi pentru ce faci asta?

— Ca să nu-mi înţepenească mâinile şi apoi ca să dau jos cuiburile de păsări: mi se pare mult mai uşor aşa, decât să mă urc eu în vârful copacilor.

— Eşti pastoral ca Tircis, dragul meu Porthos.

— Da, îmi plac ouăle mici; îmi plac mai mult decât cele mari. Nici nu-ţi închipui ce gustare bună e o omletă de patru sau cinci sute de ouă de scatiu, de cintezoi, de graur, mierlă şi sturz.

— Cinci sute de ouă, e cutremurător!

— Atâtea încap într-o tigaie? Zise Porthos.

D'Artagnan îl admiră timp de cinci minute pe Porthos, ca şi cum l-ar fi văzut pentru întâia oară. Cât despre Porthos, el se topea de fericire sub privirea prietenului său. Rămaseră câteva clipe aşa, d'Artagnan uitându-se la el, Porthos topindu-se de fericire.

D'Artagnan căuta cu tot dinadinsul să dea o întorsătură nouă convorbirii.

— Şi-ţi petreci bine vremea aici, Porthos? Întrebă el în cele din urmă, fireşte după ce găsise ceea ce căuta.

— Nu totdeauna.

— Înţeleg; dar când ţi se urăşte prea tare, atunci ce faci?

— Oh, n-o să mai stau mult aici. Aramis aşteaptă să mi se dezumfle ultimul cucui şi să mă prezinte regelui, care nu poate suferi cucuiele, după câte mi s-a spus.

— Aşadar, Aramis e la Paris?

— Nu.

— Dar unde e?

— La Fontainebleau.

— Singur?

— Cu domnul Fouquet.

— Foarte bine. Dar ştii ceva?

— Nu. Spune-mi şi-am să ştiu.

— Mi se pare că Aramis te-a dat uitării.

— Crezi?

— Acolo, ştii, se râde, se dansează, se dau serbări, vinurile domnului de Mazarin curg gârlă. În fiecare seară sunt balete.

— Drace! Drace!

— De aceea, te înştiinţez că scumpul tău Aramis te-a dat uitării.

— Da, s-ar putea întâmpla şi uneori m-am gândit şi eu la asta.

— Măcar de nu te-ar trage pe sfoară, şmecherul!

— Oh!

— Îl cunoşti, e o vulpe bătrână acest Aramis!

— Da, dar să mă tragă pe sfoară…

— Ascultă: mai întâi te-a închis aici.

— Cum m-a închis? Ce, eu sunt închis aici?

— Cam aşa ceva.

— Te poftesc să-mi demonstrezi asta.

— Nimic mai uşor. Ieşi vreodată?

— Nu.

— Ai încălecat pe vreun cal?

— Niciodată.

— Prietenii tăi au voie să vină să te vadă?

— N-a venit niciunul.

— Ei bine, amice, a nu ieşi niciodată, a nu încăleca pe cal, a nu-ţi vedea prietenii, asta se cheamă că eşti închis.

— Şi ce interes ar avea Aramis să mă ţină închis? Întrebă Porthos.

— Ei lasă, Porthos, fii sincer! Zise d'Artagnan.

— Sunt foarte sincer.

— Aramis a făcut planul fortificaţiilor de la Belle-Isle, nu-i aşa?

Porthos se înroşi.

— Da? Rosti el? Însă asta e tot ce-a făcut.

— E adevărat şi după părerea mea nu-i mare lucru.

— Şi eu cred la fel.

— Bun; îmi pare bine că ne potrivim la gânduri.

— El nici n-a călcat vreodată la Belle-Isle? Zise Porthos.

— Ca să vezi!

— Eu mă duceam la Vannes, cum ai putut să constaţi.

— Zi, mai bine, după cum am constatat. Ei bine, iată cum stau lucrurile, dragul meu Porthos: Aramis, care n-a făcut decât planurile, vrea să treacă drept inginer, în timp ce pe tine, care ai înălţat zidurile piatră cu piatră, care ai construit fortăreaţa şi turnurile, vrea să te coboare la rangul de simplu constructor.

— De constructor, adică de zidar?

— De zidar, da.

— Unul care întinde mortarul cu mistria?

— Chiar aşa.

— Adică un salahor?

— Ai ghicit.

— Oh, oh, iubite Aramis, te crezi încă la douăzeci şi cinci de ani, precum s-ar spune!

— De-ar fi numai atât! Dar el te socoate pe tine de cincizeci.

— Aş vrea să-l văd la treabă.

— Da.

— Pe el care suferă de gută.

— Da.

— Şi de piatră la rinichi.

— Da.

— Căruia îi lipsesc trei dinţi.

— Ba patru.

— Pe când eu, uite!

Şi Porthos îşi desfăcu buzele groase şi-şi arătă două şiruri de dinţi doar ceva mai puţin albi ca zăpada, dar tot atât de netezi, tot atât de tari şi sănătoşi ca fildeşul.

— Nici nu-ţi închipui, Porthos, cât de mult ţine regele la dinţi? Spuse d'Artagnan. Ai tăi m-au hotărât: te voi prezenta regelui.

— Tu?

— De ce nu? Crezi oare că sunt mai rău văzut la curte decât Aramis?

— Oh, nu!

— Te temi cumva că aş avea cea mai mică pretenţie asupra fortificaţiilor de la Belle-Isle?

— Oh, nici gând de aşa ceva!

— Fac totul numai pentru binele tău.

— Nu mă îndoiesc de asta.

— Ei bine, sunt prieten apropiat al regelui şi dovada e că atunci când trebuie să i se spună ceva neplăcut, eu îmi iau această sarcină.

— Dar, dragă prietene, dacă mă vei prezenta tu…

— Ei, ce-are să fie?

— O să se supere Aramis.

— Pe mine?

— Nu, pe mine.

— Moft! Că te-ar prezenta el sau că te-aş prezenta eu, de vreme ce trebuie să fii prezentat, e totuna.

— O să fie nevoie să-mi fac un costum nou.

— Ăsta pe care-l ai e foarte bun.

— Oh, cel pe care l-am comandat e şi mai frumos.

— Nu uita însă: regelui îi place simplitatea.

— Atunci voi fi cât mai simplu. Dar ce va zice domnul Fouquet când va afla că am plecat?

— Eşti oare prizonierul lui pe cuvânt de onoare?

— Nu, nici vorbă! Dar i-am făgăduit că nu voi pleca din Saint-Mandé fără să-i dau de veste.

— Aşteaptă, vom veni şi la asta. Acum ai ceva de făcut aici?

— Eu? Nimic de seamă, sau aproape nimic.

— Eşti poate mijlocitorul lui Aramis în vreo afacere încurcată?

— Pe legea mea, nu!

— Tot ce-ţi spun, îţi dai seama, e în interesul tău. Presupun, bunăoară, că ai sarcina să-i trimiţi lui Aramis anumite mesaje, anumite scrisori.

— Ah, scrisori, da. Îi trimit unele scrisori.

— Unde i le trimiţi?

— La Fontainebleau.

— Ai vreuna la tine?

— Păi…

— Lasă-mă să termin. Ai vreuna la tine?

— Tocmai am primit una mai adineauri.

— Interesantă?

— Bănuiesc.

— Nu le citeşti niciodată?

— Nu sunt curios din fire.

Şi Porthos scoase din buzunar scrisoarea adusă de soldat, pe care el n-o citise, dar pe care d'Artagnan o citise mai înainte.

— Ştii ce trebuie să faci? Spuse d'Artagnan.

— La naiba, ceea ce fac totdeauna, să i-o trimit.

— Nu.

— Vrei s-o păstrez cumva?

— Nici asta. Nu ţi s-a spus că această scrisoare ar fi de mare însemnătate?

— Ba chiar de foarte mare însemnătate.

— Ei bine, trebuie s-o duci tu însuţi la Fontainebleau.

— Lui Aramis?

— Da.

— Ai dreptate.

— Şi, pentru că regele e acolo…

— Vei folosi prilejul…?

— Voi folosi prilejul ca să te prezint regelui.

— Ah, drăcia dracului! D'Artagnan, într-adevăr, numai tu eşti în stare să le rostuieşti pe toate!

— Aşadar, în loc să-i trimitem prietenului nostru mesageri mai mult sau mai puţin credincioşi, îi vom duce noi înşine scrisoarea.

— La asta nu mă gândisem şi totuşi, e foarte simplu.

— Treaba fiind grabnică, dragul meu Porthos, să plecăm numaidecât.

— Într-adevăr? Zise Porthos? Cu cât vom pleca mai repede, cu atât misiva lui Aramis va întârzia mai puţin.

— Porthos, judeci totdeauna cu înţelepciune şi la tine logica ţine pasul cu imaginaţia.

— Găseşti? Făcu Porthos.

— E rezultatul studiilor temeinice? Răspunse d'Artagnan. Haide, să mergem.

— Dar? Murmură Porthos? Făgăduiala mea faţă de domnul Fouquet?

— Ce făgăduiala?

— Că nu voi pleca din Saint-Mandé fără să-i dau de veste.

— Ah, dragul meu Porthos? Răspunse d'Artagnan? Ce copil eşti!

— Cum adică?

— Vei ajunge la Fontainebleau, nu-i aşa?

— Acolo îl vei găsi pe domnul Fouquet.

— Da.

— La rege, probabil.

— La rege? Repetă Porthos plin de mândrie.

— Te vei duce la el şi-i vei spune: „Domnule Fouquet, am onoarea să vă anunţ că am plecat de la Saint-Mandé”.

— Şi? Adăugă Porthos cu aceeaşi mândrie? Văzându-mă la Fontainebleau, în cabinetul regelui, domnul Fouquet nu va putea spune că mint.

— Dragul meu Porthos, tocmai voiam să deschid gura pentru a spune şi eu acelaşi lucru: mi-o iei totdeauna înainte. Oh, Porthos, ce bine te ţii tu! Anii n-au lăsat nici o urmă asupra ta.

— Nu prea.

— Atunci, ne-am înţeles.

— Eu cred că da.

— Nu mai ai nici un scrupul?

— Cred că nu.

— Atunci, te iau cu mine.

— Foarte bine; ma duc să spun să pună şeile pe caii mei.

— Ai cai aici?

— Am cinci.

— Pe care ai cerut să ţi-i aducă de la Pierrefonds?

— Pe care mi i-a dăruit domnul Fouquet.

— Dragul meu Porthos, n-avem nevoie de cinci cai pentru doi inşi; de altfel mai am şi eu trei la Paris, ceea ce ar face opt; ar fi prea mulţi.

— N-ar fi prea mulţi, dacă aş avea oamenii mei aici; dar, din păcate, nu-i am.

— Îţi pare rău după oamenii tăi?

— Îmi pare rău după Mousqueton, el îmi lipseşte.

— Minunată inimă! Exclamă d'Artagnan. Dar, ascultă-mă, lasă-ţi caii aici, aşa cum l-ai lăsat pe Mousqueton acolo.

— De ce să-i las?

— Fiindcă, mai târziu…

— Ei bine?

— Ei bine, mai târziu s-ar putea să fie bine că domnul Fouquet să nu-ţi fi dat nimic.

— Nu înţeleg ce vrei să spui? Zise Porthos.

— Nu foloseşte la nimic să înţelegi.

— Totuşi…

— Am să-ţi explic mai târziu, Porthos.

— E vorba de politică, fac prinsoare.

— Şi încă de cea mai înaltă.

Porthos îşi înclină capul în faţa cuvântului politică; apoi, după o clipă de gândire, adăugă:

— Am să-ţi mărturisesc, d'Artagnan, că eu nu mă pricep în politică.

— O ştiu, la naiba, prea bine.

— Nimeni nu ştie asta; mi-ai spus-o tu însuţi, tu, care eşti un viteaz între viteji.

— Ce ţi-am spus, Porthos?

— Că fiecare cu norocul lui. Aşa mi-ai spus tu şi am văzut că ai dreptate. Sunt zile când te simţi mai puţin fericit decât în altele când eşti împuns cu spada.

— Aşa gândesc eu.

— Şi eu gândesc tot aşa, cu toate că nu cred în loviturile ce-ar putea să ucidă.

— Drace şi totuşi le-ai făcut multora de petrecanie.

— Da, însă pe mine nu m-a răpus nimeni.

— Judecata ta e straşnică.

— Deci, nu cred să mor vreodată de tăişul unei spade, sau de glonţul vreunei puşti.

— Atunci înseamnă că nu ţi-e teamă de nimic?… Ah, de apă, poate?

— Nu, înot ca o vidră.

— Atunci, de friguri?

— Nu le-am avut niciodată şi nici nu cred să le am cândva; dar am să-ţi mărturisesc un lucru…

Şi Porthos coborî glasul.

— Ce anume? Întrebă d'Artagnan, coborând vocea la acelaşi diapazon cu Porthos.

— Îţi mărturisesc? Răspunse Porthos? Că am o groază cumplită de politică.

— Ei, aş! Exclamă d'Artagnan.

— Chiar aşa! Zise Porthos cu o voce de stentor. I-am cunoscut pe eminenţa sa domnul cardinal de Richelieu şi pe eminenţa sa domnul cardinal de Mazarin; unul învârtea un fel de politică, celălalt alt fel de politică. N-am fost niciodată mai mulţumit de una decât de cealaltă; cea dintâi a făcut să li se taie capetele domnilor de Mareillac, de Thou, de Cinq-Mars, de Chalais, de Boutteville şi de Montmorency; a doua a scărmănat o mulţime de partizani ai Frondei, printre care ne numărăm şi noi, dragul meu.

— Ba printre care, dimpotrivă, nu ne numărăm? Spuse d'Artagnan.

— Oh, ba da, căci dacă scoteam spada pentru cardinal, loveam pentru rege.

— Scumpul meu Porthos!

— Hai să închei. Aşadar, groaza mea de politică e aşa de mare, că, dacă şi aici e vorba de politică, atunci prefer să mă întorc la Pierrefonds.

— Ai avea dreptate, dacă ar fi aşa; dar cu mine, dragă Porthos, n-ai de ce să te temi de politică, asta e limpede. Ai lucrat la fortificaţiile de la Belle-Isle; regele a vrut să afle numele iscusitului inginer care a pus pe picioare lucrările de acolo; tu eşti sfios ca toţi oamenii de adevărată valoare. Poate că Aramis vrea să te ţină în umbră, dar eu te scot la lumină; eu arăt cine eşti, spun ce-ai făcut; regele te va răsplăti? Iată toată politica mea.

— Şi a mea, pe toţi dracii! Zise Porthos întinzându-i mâna lui d'Artagnan.

Dar d'Artagnan cunoştea mâna lui Porthos; el ştia că odată prinsă între cele cinci degete ale baronului, o mână oarecare nu va scăpa nescrântită. Îi întinse deci prietenului său nu mâna, ci pumnul. Porthos nu băgă de seamă nimic. După aceea, ieşiră împreună din Saint-Mandé. Paznicii şuşotiră ceva şi-şi suflară la ureche câteva cuvinte pe care d'Artagnan le auzi, dar se feri să i le împărtăşească şi lui Porthos. „Prietenul nostru? Îşi zise el? Era pur şi simplu prizonierul lui Aramis. Să vedem ce va ieşi acum, din punerea în libertate a acestui conspirator.”