I.

A fost odată o ţărancă tînără şi frumoasă şi spornică la treabă, Dumitrana. Ştia să cînte, de înveselea pe oricine se apropia de dînsa. Şi era sprintenă şi voioasă ca nici una alta.

Dar iată că un zmeu, care nu găsise nici o zmeoaică sări fie nevastă, că erau toate urîte, leneşe şi cicălitoare, se gîndi să se însoare cu o pămînteancă. Auzind de frumuseţea şi de vrednicia Dumitranei, acel zmeu îi trimise tot felul de daruri. Dar copila nici nu voia s-audă. îşi alese drept mire un flăcău din satul ei, numit Boldur. Se cununară şi trăiră fericiţi în căsuţa lor, muncind cu spor, în bună şi dulce înţelegere. Nu trecu anul şi Dumitrana născu un băiat căruia îi puse numele de Florin. Era un prunc tare drăgălaş şi părinţii îl iubeau nespus.

Într-o bună zi, porniră să-l boteze la fintîna din Pădurea Sînzienelor. Se spunea, anume, că pruncul scăldat în acea fîntînă va creşte frumos şi puternic, cu braţ vînjos şi minte isteaţă.

Ajunseră acolo, cu băieţelul înfăşat într-o plăpumioară albastră, îl muiară de trei ori în apa minunată şi, cînd să plece, le ieşi în cale zmeul.

— Ce căutaţi aici?

— Nu e treaba ta.

— Vă-ntreb ce căutaţi aici, în împărăţia mea ?

— Nu e împărăţia ta !... Cată-ţi de drum şi lasă-ne să ducem pruncul acasă, că trebuie să doarmă !

— Pruncul ţi-l las, dar nu ţi-o las pe Dumitrana ! răcni zmeul şi trage paloşul, repezindu-l în omul acela semeţ, care îndrăznise să se măsoare cu el.

Boldur n-avea sabie, dar se lupta cu bâta, ciobăneşte, Şi în vreme ce lupta, îi strigă soţiei:

Dumitrana îl luă pe Florin în braţe, alergă cu el şi-l ascunse într-un tufiş, apoi smulse un vlăstar din pămînt şi veni să-şi ajute soţul în luptă. Dar zmeul era puternic, iar bietul Boldur, cu tot ajutorul pe care i-l da Dumitrana, n-a putut înfrunta multă vreme, cu bîta lui, oţelul paloşului... Zmeul îl lovi de moarte, şi apoi, mîniat foarte şi pe Dumitrana, puse mîna pe ea, o legă şi luînd-o în cîrcă o duse cu sila în palatul năruit care-i era locuinţa. Porunci slujitorilor s-o arunce în beciul cel mai adînc şi să nu-i dea altceva decît. un codru de pîine şi o ulcică cu apă pe zi atît cît să nu moară de foame. Iar biata Dumitrana se topea în temniţă nu atît de foame, cît de jalea soţului mort şi neîngropat, de jalea pruncului care se va prăpădi şi el în acele pustietăţi pline de fiare hrăpăreţe,,..

Dar n-a fost aşa !

În pădurea Sînzienelor trăia, neştiut de nimeni, un înţelept bătrîn. De mult, moşneagul acesta fusese cîrmuitor al ţării. îl izgonise din fruntea împărăţiei acelaşi zmeu care-o răpise şi pe Dumitrana.

Înţeleptul sta cufundat în gînduri, răsfoind cărţi din vechime, şi se hrănea cu laptele unei capre numită Zoica, aciuiată pe lîngă el de mulţi ani.

De la o vreme, băgă de seamă că laptele începe să scadă. De unde înainte Zoica venea cu ugerele pline, acum sosea de la păscut sleită, de parcă ar fi muls-o cineva.

Într-o zi, moşneagul se luă după ea. Ajungînd-o din urmă, ce să vadă ? La poala străbunului stejar, Zoica alăpta un prunc bălai, înfăşat în plăpumioară albastră... La cîţiva paşi de acel stejar găsi bătrînul trupul neînsufleţit al unui ţăran tânăr. îi săpă o groapă, îl aşternu acolo și aruncă ţărînă peste el, apoi se mai uită o dată la vietatea înfăşurată în plăpumioară şi care sugea de zor din ugerul Zoiţei.

Nu-i venea să-şi creadă ochilor î îşi frecă pleoapele şi, încredinţîndu-se că nu visează, ridică băieţelul din iarbă şi-l duse-n peştera lui, bucurîndu-se foarte că are pe cineva să-i mîngîie bătrîneţele şi pustiul.

Capra îi hrăni pe amîndoi, pînă-i veni şi ei sorocul să moară. De atunci, cei doi singuratici ai pădurii trebuiră să se hrănească numai cu rădăcini şi eu buruieni fierte.

Copilul se făcea mare, creştea voios în Pădurea Sînzienelor. Bunul moşneag, care-l ocrotise ca un părinte adevărat, îi făcuse arc şi o ghioagă cu care să vîneze păsări şi sălbăticiuni, îi vorbise despre oameni şi despre viaţa lor prin sate şi prin tîrguri, îl învăţase să citească şi să scrie...

Numai despre moarte şi despre omul mort şi îngropat nu-i vorbise : celor mici, celor care n-au ajuns încă Ia vîrsta bărbăţiei, nu trebuie să le tulburi sufletul, cu lucruri ce vor veni mai tîrziu şi la care nu e nici un folos să ne gîndim.

Într-o bună zi, însă, a trebuit să se mărturisească. Îl luă de mînă pe băiat, care era acum de cincisprezece ani, îi dete o sapă şi o lopată şi amîndoi începură să sape, alături de movilita sub care se odihnea de veci Boldur.

— Aici ai să mă culci şi ai să arunci ţărînă peşte mine, cînd vei vedea că nu mai suflu. Atunci am murit.

— Ce însemnează că ai murit ? întrebă Florin.

— Vine o vreme cînd trupul nostru e sleit... Bătrîneţele nu-l mai ajută să lupte cu viaţa,.. Şi viaţa fuge din el şi nu mai rămîne decît un trup rece şi netrebnic ! Nu mai rămîne din el decît amintirea !

Rostul vieţii omului nu e altul decît să lase pe urma lui o amintire. Cît mai frumoasă !... Frumoasă prin faptele bune sau măreţe pe care le-ai făcut în slujba semenilor tăi.

Nu trecu mult şi, într-o dimineaţă de primăvară, înţeleptul închise ochii, după ce mai vorbi o dată flăcăului :

— Dragul meu, eu te-am găsit într-o tufă din pădure. Erai înfăşurat în scutece, cu plăpumioară albastră... Uite şi salba asta ce ţi-am găsit-o la gît. La gît n-ai s-o mai poţi purta, că nu te mai încape. Fă-o brăţară şi pune-o la încheietura mîinii. Vezi ? Pe fiecare bănuţ este o slovă. Şase slove :

F-L-O-R-I-N. E numele tău.

Mai află, dragul meii, că eu n-am fost întotdeauna aşa cum sînt astăzi. în trecute vremi, eram cîrmuitorul acestui ţinut. Dar zmeul m-a alungat şi acum, împreună cu Scorpia Pădurii, mumă-sa, îi secătuiesc pe oamenii ce locuiesc prin aceste părţi... Cînd vei fi mare şi puternic, să n-ai alt gînd decît să răpui pe blestemaţii aceştia. Vei fi făcut cel mai mare bine semenilor tăi !

Aşa grăi bătrînul şi, întinzînd braţele, ca şi cum ar fi dorit să mai cuprindă o dată pămîntul la piept, îşi lăsă capul pe umărul stîng şi îşi dădu ultima suflare. Iar Florin îi închise pleoapele, apoi îl plînse îndelung şi-l culcă în groapa ce-o săpaseră amîndoi, alături de movilițele sub care dormeau Zoica şi acel om necunoscut, înmormîntat cu ani în urmă.

Băiatul se îmbrăcă în pieile lăsate de moşneag, îşi luă arcul şi ghioaga şi porni printre copacii pădurii, să ajungă-n lumea cea umblată.

Se pomeni pe-un drum de ţară, apoi la marginea unui sat. Oamenii se uitară la el, din pricina blănurilor ce-l acopereau. Dar. văzîndu-l atît de chipeş, cu fruntea mîndră, cu pletele bălaie, răsfirate pe umeri, nu mai rîdea nimeni de el. Cînd l-au văzut şi la treabă, ajutîndu-i pe toţi, ba spărgînd lemn cu toporul, ba călind apă, ba luînd la goană lupii, ba ridicînd cu un singur umăr ditamai carul răsturnat, îl botezară Păunaşul Codrilor.

Şi, după ce s-a îmbrăcat cu straie ţărăneşti, tot Păunaşul Codrilor i-a rămas numele.

Într-o zi, un bivol turbat se repezi la un copil să-l ia în coarne. Păunaşul Codrilor sări în spatele jivinei, apucă taurul de amîndouă coarnele şi-i suci gîtul ca unui pui de găină.

Văzînd atîta vitejie, oamenii se adunară, se sfătuiră şi socotiră că numai acest băiat va putea să-i mîntuiască de Scorpia Pădurii şi de fiul ei, zmeul, care îi năpăstuia de ani îndelungaţi, furîndu-le vitele, răpind copii şi cerînd, pe deasupra, un bir de doisprezece flăcăi pe an.

— Scapă-ne, Păunaş al Codrilor, şi-ţi vom da tot ce ne vei cere. Ucide Scorpia, scaldă-te în sîngele ei şi pielea ta se va întări şi nici o săgeată n-o va mai putea străpunge şi nici un paloş nu va putea să te taie ! Şi atunci vei putea învinge şi pe zmeul cel neasemuit de puternic.

— Bine ! răspunse Florin,

Nu uitase Păunaşul că zmeul, împreună cu mumă-sa, Scorpia Pădurii, îl izgoniseră din casa lui şi pe înţeleptul din pădure, care-i fusese ca un părinte.

Trăia la marginea acelui sat un meşter făurar, vestit în nouăzeci de tîrguri şi cătune. Se duse Păunaşul la el şi-i spuse :

— Meştere, să-mi faci un buzdugan şi un paloş de zece ori mai puternic decît cele mai tari buzdugane sau paloşe pe care le-ai făcut vreodată. Vreau să mă lupt cu Scorpia fi cu fiu-său, să vă izbăvesc ţinutul de năpastă !

— Le-aş face eu, fiule — oftă făurarul — dar sînt bătrîn şi nu mă mai ţin puterile. Uite ce sfat îţi dau: Intră la mine şi fă ucenicie un an încheiat. Şi la căpătui acestui an, ai să fii în stare să-ţi făureşti singur un paloş şi un buzdugan aşa cum le vrei.

Băiatul se învoi şi intră ucenic la acel fierar. Toată ziua Păunaşul Codrilor, negru de funinginea cărbunelui, de nu-l mai cunoşteau, sufla din foaie şi aprindea tăciunii, bătea pe nicovală fier înroşit şi făcea cuie, săbii, tăiş de plug şi alte unelte. Şi iată că după ce se împlini anul, Florin îl întrecuse pe fierar în meşteşugul lui, de se mira şi bătrânul cît era de priceput flăcăul. Şi începu Florin să-şi făurească armele.

Dar pe cînd lucra el de zor în făurărie, veni zvon că Scorpia Pădurii cere tain pe luna aceea chiar pe băiatul fierarului, cu care Păunaşul se împrietenise în răstimpul uceniciei.

Cînd veniră să-i spună ce năpastă îl loveşte, meşterul începu să plîngă şi să-şi smulgă părul din cap.

Dar iată-mi-l pe Florin, cu buzduganul pe umărul stîng și cu paloşul făurit de el în mîna dreaptă.

— Am să vi-l scap eu pe băiat, oameni buni ! A venii vremea să răpun Scorpia.

Mare fu bucuria oamenilor, dar mai ales a făurarului.

Luînd pe fiul acestuia cu el, Păunaşul Codrilor porni spre pădure, dragă doamne, să-i ducă blestematei peşcheşul. Ajungînd la peştera unde-şi avea sălaşul Scorpia, Floria strigă :

— Sărut mîna, mătuşico, ţi-am adus mîncărica pe ziua de azi ! Poftim de ţi-o ia !

Fără să bănuiască nimic, muma zmeului ieşi degrabă se apropie de băiatul făurarului. Florin nu pregetă mult și cînd îi era Scorpiei lumea mai dragă, o pocni odată-n cap cu buzduganul, de-o ameţi şi-o culcă la pămînt. Apoi o ciopîrţi cu sabia de-o făcu bucăţele. Se îmbăie în sîngele ei negru, cum îl învăţaseră oamenii, şi grăi către băiatul fierarului :

— Ia vezi, nu mi s-a lipit vreo frunză pe spate, să-mi rămîie vreun loc unde să mă săgeteze duşmanii ?

Într-adevăr, o frunză veştedă i se lipise de umărul stîng.

Feciorul meşterului făurar i-o dezlipi Păunaşul Codrilor se mai scaldă o dată în sîngele Scorpiei şi astfel întărit, simţindu-se de zece ori mai puternic ca pînă-acum, sa întoarse în sat împreună cu băiatul fierarului, pe care-l aduse viu şi nevătămat. Cînd aflară de moartea pacostei, oamenii începură să cînte şi să joace de bucurie. Dar Păunaşul le vorbi astfel:

— Oameni buni, nu vă bucuraţi prea devreme ! Cît mai trăieşte zmeul, n-o să aveţi linişte. Să pornim împotriva lui, să-l răpunem şi ne-om veseli după aceea !...

Se adunară în jurul lui Florin cete mari de flăcăi.

— Să mergem, Păunaş al Codrilor, şi să-l ucidem !

— Cu hoţul ăsta — spuse Florin — trebuie să ne luptăm cu băgare de seamă. Să ne strecurăm pe poteci ascunse, unul cîte unul, prefăcîndu-ne ciobani de la munte, să-l înconjurăm din toate părţile, nevăzuţi şi nesimţiţi, şi cînd ne-o veni bine, sărim pe el şi-i facem felul !

Cum a spus Păunaşul Codrilor, aşa s-a întîmplat. Flăcăii înconjurară, tiptil-tiptil, cetatea blestemată, unde-şi avea lighioana sălaşul şi, cînd i-a ştiut pe toţi ajunşi în faţa zidurilor năruite, a şuierat o dată şi s-a pomenit cu toată ceata puhoi în jur.

Au dat năvală în oştenii întunericului, păzitorii din palatul năruit şi i-au ucis ca pe nişte făpturi netrebnice ce erau.

Spăimîntat de atîta zarvă şi măcel, zmeul se închisese într-un turn cu uşile de fier, închipuindu-şi că nu va putea pătrunde nimeni pînă acolo.

— Pe tartor să mi-l lăsaţi mie ! strigă Păunaşul Codrilor.

Şi urcînd, patru cîte patru, treptele turnului, se repezi cu umărul în uşa zăvorită, de mi-o scoase din ţîţîni, cum de la o parte din drum o babă pricăjită.

Zmeul pîndea în dosul uşii. Cum intră flăcăul, balaurul îl lovi în piept, dar paloşul lunecă pe pielea unsă cu sîngele scorpiei şi se făcu ţăndări la picioarele Păunaşului Codrilor.

Şi deodată, dintr-o singură lovitură, Florin reteză gîtul zmeului. Apoi, împreună cu cei mai apropiaţi dintre ostaşii săi coborî în beciurile palatului, de unde îi dezrobi pe cei aruncaţi acolo. Zăvoarele fură sparte, lacătele şi lanţurile căzură. Oamenii robiţi de ani întregi văzură iar lumina zilei şi plecară spre casele lor, binecuvîntînd pe cei ce-i scăpaseră.

Din chilie în chilie, din beci în beci, unde găsea fiinţe omeneşti îngropate ele vii şi saci plini de aur furat, Păunaşul Codrilor ajunse în cea mai adîncă subpămîntă. Acolo era legată cu lanţuri grele o femeie bătrînă, cu ochii adînciţi şi cu părul albit de atîta amar.

Cînd văzu intrînd, la lumina făcliilor, oameni necunoscuţi, femeia îşi acoperi cu palmele ochii, ce nu mai puteau îndura lumina, atît îi copleşise întunericul de-a lungul anilor. Apoi, deprinzîndu-se puţin cu lumina şi văzînd că acei oameni îi vorbesc cu bunătate, bătrîna se uită la unul din ei, cel care părea a le fi căpitan, începu să tremure şi făcu cîţiva paşi către el :

— Florin ! Dragul meu Florin ! Eu sînt Dumitrana, maica, măiculiţa ta !

Se repezi şi, cuprinzîndu-l în braţe, îl sărută cu foc.

Dar Păunaşul Codrilor nu înţelegea cine este femeia aceasta, pe care n-o văzuse niciodată.

— De Florin, Florin mă cheamă, dar de unde ştii cine sînt ? Cum m-ai recunoscut ?

— Eşti băiatul meu, nu poţi fi altul decît băiatul meu ! Ai leit chipul tatălui tău, aşa cum era cînd l-a ucis zmeul cel năprasnic !

Cînd Dumitrana mai văzu la mîna Păunaşului acea salba pe care i-o petrecuse în jurul gîtului, cînd flăcăul nu era decît un prunc, salba cu bănuţi pe care scria F-L-O-R-I-N. n-a mai rămas pic de îndoială că se aflau acolo, faţă-n faţă, mama şi feciorul.

Florin o luă în braţe, ca pe un copil, atît era sărmana ce uşoară... Cu lacrimi de bucurie în ochi, plecară spre casa lor din satul părintesc.

Ajungînd acasă, cel dintîi drum pe care-l făcură Păunaşul Codrilor şi Dumitrana a fost Pădurea Sînzienelor. Acolo Florin îi arătă mamei sale peştera pustnicului şi cele doua movilite de pămînt, pe care le acoperi cu flori.

— Aicea, maică dragă, hodineşte bătrînul înţelept care mi-a ţinut loc de tată, iar sub movilița aceasta, mai măruntă, am îngropat pe Zoica, o biată capră, din laptele căreia am supt în pruncie şi care mi-a ţinut loc de mamă !

Iată-i, în sfîrşit, la casa lor, unde hodiniră amîndoi o vreme, dup-atîta trudă şi viaţă zbuciumată.

Dar nu le-a fost dat să stea fault împreună. Sfătuit de însăşi Dumitrana, căreia îi era urît fără suflet de tînără femeie şi de nepoţei dragi in jurul ei, Păunaşul Codrilor porni în lume să-şi caute mireasă...