II.

Într-o zi de primăvară, Florin nimeri într-o poiană plină de flori înalte, cum nu văzuse el niciodată.

Erau crini albi, bujori înfocaţi, nalbe tinere, viorii, trandafiri mari şi înfloriţi. Fermecat, Fiorin cutreieră toată poiana, pînă dădu peste o boltă de liliac sub care şerpuia o potecă lungă... lungă...

Apucă el pe poteca aceea, merse, pînă ce se opri la marginea unui heleşteu verde şi limpede, pe apa căruia luceau lebede albe, printre nuferi albaştri.

Drumul se sfîrşea acolo. Să se-ntoarcă, nu-l răbda inima, că prea erau frumoase apele şi parcă-l îndemna ceva să meargă înainte, tot înainte. Dar cum ? Apa era înconjurată de copaci înalţi şi stufoşi, ce-şi înfigeau rădăcinile chiar la mal; nu era nici un locşor de trecut. Tot ocolind el aşa, dădu peste o luntre roşie, cu cap de balaur în vîrf ; balaurul era de lemn şi avea ochi de nestemate.

Se gîndi flăcăul, se răzgîndi, şi în cele din urmă se hotărî, sări în luntre şi începu să vîslească. Trei lebede albe înotară pe lîngă el, şi cîteştrele parc-ar fi vrut să-i arate drumul. Pomi pe urma lor şi ajunse sub o boltă de trandafiri, oglindiţi într-o apă plină de peştişori de aur care se luară după el...

Lebedele se opriră lîngă o poartă de aramă, la care te urcai pe şapte trepte de marmură. Peştişorii se grămădiră pe cea din urmă treaptă, care era în apă, iar păsările se aşezară pe celelalte, ca şi cum l-ar fi îmbiat : „Poftim! Poftim !".

Florin coborî din barcă, urcă treptele şi bătu în poartă. Fără multă zăbavă, canaturile de aramă se dădură la o parte.

Flăcăul văzu o grădină mare, mare. încărcată cu rodii şi mere de aur, iar în fund, un palat alb, cu ferestrele deschise. Nisipul cărărilor parcă era pulbere de mărgean. Păuni şi căprioare se plimbau printre copaci.

Pe ici, pe colo, din fîntîni ţîşnea apa în văzduh şi cădea iar în heleşteele rotunde, risipind boabe de mărgăritare, ce scînteiau în toate luminile curcubeului.

Dar încolo, singurătate. Începuse să însereze.

„Să mă întorc", se gîndi Florin.

Dar poarta era închisă şi n-avea cum să iasă.

„Fie ce-o fi !..." îşi zise el şi intră în palat. Acolo se aflau multe şi mari bogăţii, dar nici o făptură

omenească.

Florin văzu o încăpere largă, unde era întinsă masă lungă, încărcată din belşug cu tot felul de bunătăţi şi vinuri alese. Mîncă şi se ospăta flăcăul, că-i era foame, şi mai prinse puteri.

Deodată, auzi un glas care-i spunea :

— Poftă bună, Florine ! Bine ai venit !...

Cine vorbise ? Nu era nimeni lîngă el... Ba da, dinspre fereastra ce da spre grădină, urca şi se apropia de el un şarpe cu trupul prelung şi gros.

Cu glas de femeie, şarpele grăi :

— Eu nu-s ceea ce vezi, Florine !... Şi n-am să-ţi fac nici un rău. Sint Floriana, stăpîna acestui palat, a grădinii şi a heleşteului pe care le-ai văzut... M-a fermecat Muma-Pădurii să fiu şarpe în vecii vecilor.. Şi-n vreme ce mă prefăceam în lighioana pe care o vezi, baba se-nvîrtea în jurul meu, rîdea, juca şi boscorodea, blestemîndu-mă :

Aşa m-a vrăjit şi m-a blestemat afurisita de babă şi trebuie să rămîn aşa în vecii-vecilor !

Şi-n ochii şarpelui, Florin văzu cum izvorăsc şi se preling boabe de lacrimi, una după alta, de i se umeziră şi lui ochii de milă.

— Apăi, domniţă şarpe — îi răspunse flăcăul rîzînd — dacă e vorba să se găsească un flăcău care să facă o faptă vitejească, faptă bună, omenească, să străbată foc şi ape, şi pe tine să te scape — uite c-am venit eu, Florin, de-mi zice lumea Păunașul Codrilor!...

— Bine-ai venit, mîntuitorul meu ! Dar mult greu te aşteaptă, prin grele necazuri va trebui să treci, pînă să-mi dezlegi blestemul!

— S-auzim ! mai rîse Florin.

— Ai putea îndura frigul şi focul şi vijelia pentru mine ?

— Pune-mă la încercare şi ai să vezi !...

— Atunci, norocul să te-ajute ! Vino la noapte după mine, .să intrăm în peşteră, şi dacă vei putea sta pînă la cîntatul cocoşilor în hruba cea de gheaţă fără să te ispitească razele soarelui — atunci o treime din vrajă s-a topit. Dar tare mă tern că n-ai să-ţi duci treaba pînă la capăt!

— Mie de glume nu-mi arde, domniţă. Cînd am spus că fac ceva, apoi nu-mi mai iau cuvîntul înapoi !

Veni noaptea. Şarpele se apropie de Florin şi-i vorbi :

— A bătut ceasul, voinicule ! Dacă te mai ţine inima, vino după mine !

Florin îi răspunse :

Intrară ei în peşteră, flăcăul şi cu domniţa vrăjită, şi aşteptară.

Acoperit cu piele groasă, cu solzi grei şi avînd sîngele îngheţat, ca al tuturor tîrîtoarelor nu i-a fost greu şarpelui să îndure pîcla rece care cobora din tavanul şi din pereţii de stîncă. Dar ceva mai greu a fost pentru Florin.

La început, puţin îi păsa şi lui de acea răcoare plăcută care-l înfăşură. De la o vreme, însă, răcoarea se făcea frig, frigul se făcea îngheţ. Broboane de apă începură să rîureze din piatră, apoi se făcură şuvoaie şi, cît ai clipi din ochi, se prefăcură . în ţurţuri mari şi ascuţiţi, care îl înconjurau pe Florin ca nişte săbii, ca nişte suliţe, şi-l împungeau cu frigul lor de foc, cu focul lor de ger. Stîncile începeau să crape, bubuind. Degetele flăcăului se învineţeau, dinţii îi clănţăneau, pielea obrazului se, zbîrcea şi-l durea, de parcă i-ar fi înţepat-o roiuri de viespi, de parcă i-ar fi smuls-o pliscuri de corbi. Pînă și sîngele din el, pînă şi măduva o simţea cum i se sleieşte-n oase. Simţi că-şi pierde răsuflarea. începu să aţipească şi să viseze că-l înfăşurau şapte cojoace îmblănite și că-l acopereau şapte plăpumi groase; Pe urmă, începură să-i nălucească vetre de jeratic spre care se întindeau mîinile, dornice de căldură... Dar acele focuri prieteneşti erau numai amăgiri de vis...

După lungi, după nesfîrşite ceasuri de aşteptare, ce văzu prin deschizătura peşterii ? Văzu lumini de soare, ce cădeau pe o pajişte plină de flori şi de fluturi. Se gîndi că s-a făcut ziuă şi c-ar fi vremea s-alerge şi să se scalde în acel potop de raze calde, ce jucau şi alintau pămîntul, la cîţiva paşi de el.

Se ridică s-o ia într-acolo.

— Nu te lăsa ispitei ! şopti şarpele. Nu pleca tocmai pcum ! Pînă nu va cînta cocoşul, nu e zi adevărată, nu e soarele aievea, ci numai visele înfierbîntate ale îngheţului ! Nu pleca tocmai acum ! îl mai rugă o dată domniţa vrăjită.

Iar Pălmaşul Codrilor, ca să nu fugă din acea cumplită vizuină a îngheţului, se îmbărbăta singur :

— Nu şi nu ! scrîşnea el, printre dinţi. Vorba e vorbă ! Chiar de-ar fi să mă prefac eu însumi într-un sloi, cuvîntul ce l-am dat trebuie să rămînă cuvînt!

A stat el aşa, şi mult n-a mai stat, că s-auziră cocoşii cîntînd, iar prin deschizătura peşterii se vedeau luminile roşiatice ale zorilor.

Ca piatra zvîrlită de praştie, aşa s-a repezit Florin și a început să alerge pe cîmp, să sară într-un

picior şi să se dea peste cap, ca să se dezmorţească, să se încălzească.

Aducîndu-şi aminte de frigul din ajun, se gîndi că a doua încercare nu va fi chiar aşa de grea ca aceea din noaptea îngheţului.

Dar n-apucă el să se bucure bine, că seara şarpele îl chemă înapoi în peşteră. Se auzi un sîsîit prelung, iar din tavan începu să se lase un abur cald, ce venea spre el învelea într-o dulce mîngîiere.

Întîi i-a plăcut acea căldură umedă, dar pe urmă a-nceput să-l înăbuşe. Abia mai putea să-şi

tragă răsuflarea. Dar asta încă nu era nimic faţă de ce avea să vină. Aburii se uscară şi-n locul lor rămase un fel de arşiţă, care-i ciupea şi-i usca ochii. Şi limba i se uscase în gură. Bufniţele şi liliecii care se aflau în peşteră deschideau pliscul şi vărsau nişte flăcări cînd verzi, cînd roşiatice. Din toate părţile îl cuprindeau limbi de foc şi Păunaşul Codrilor simţea că o să se topească de atîta pîrjol. Sălta cînd pe un picior, cînd pe altul, că nu putea sta prea mult pe pămîntul încins care-i frigea tălpile... îşi aducea aminte de noaptea, trecută şi se răcorea la amintirea îngheţului. Şi acel îngheţ nu i se mai părea cumplit, ci dulce aromeală de răcoare !

Tot mai mult se încingea cuptorul peşterii. Florin abia de-şi mai dădea seama că e om adevărat. Parcă se prefăcea într-un buştean aruncat în vatră. Deodată, ce-i fu dat să vadă prin deschizătura peşterii ?

Dintr-un vîrf de stîncă, un şuvoi de apă limpede, care dădea într-un lac, împrăştia în jurul lui stropi de mărgăritare şi spumă în care fulgerau curcubee.

Mai văzu o sumedenie de flăcăi, care semănau cu el şi care se repezeau sub acel şuvoi răcoritor şi săreau, zbenguindu-se, împroşcindu-se eu apă. Alţii se aruncau în lac şi rîdeau de bucuria undelor proaspete, ieşeau din apă, îşi scuturau pletele şi iar alergau să se arunce în valuri, de nu se mai saturau.

Şi-n vremea aceasta, bietul Florin, cu gura căscată şi pielea încinsă, se chinuia de moarte în cuptorul care tot mai mult se încingea şi începea acum să se umple de fum negru, înecăcios, care duhnea a smoală şi a pucioasă, Deodată, ce-i văzură ochii ?

Cocoţată pe marginea deschizăturii peşterii, sta o babă cu nasul încovoiat, cu bărbia ascuţită şi cu un singur dinte-n gură.

Acea babă se uită la el cu ochi prietenoşi şi-i arăta spre apele căzătoare şi lacul răcoros, unde se scăldau şi se împroşcau rîzînd flăcăii ce semănau cu el.

— Drag Florine-Florinel ! îl ispitea Muma-Pădurii, arătîndu-i cu degetul noduros valurile

răcoritoare. Nu e păcat să te chinuieşti atîta, în loc să te scalzi în lacul de colo ?

Baba îl îmbia mereu, îi făcea mereu semne cu mîna şi-i arăta izvoarele din munte, apele limpezi curate ca cleştarul.

Florin închise ochii să nu le mai vadă, să nu cadă în ispită. Nimeni altul, în locul lui, n-ar fi avut asemenea tărie !

Răsplata i-a venit repede : un cântec de cocoş făcu să se topească-n roşaţa zorilor atît vedenia fîntînilor răcoritoare, cît şi închisoarea de flăcări, de aburi şi de fum, în care petrecuse Păunaşul Codrilor o noapte atît de cumplită...

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, Florine ! Îi vorbi şarpele, dintr-ai cărui ochi curgeau luminoase lacrimi de recunoştinţă.

— M-au pîrjolit flăcările de tot! spuse Florin, zburînd ca săgeata spre un pîrîiaş din apropiere, unde se azvîrli de cîteva ori şi se bălăci, rîzînd şi scuturîndu-şi pletele.