VII.

Renumele lui Florin, băiat înţelept, inimă bună şi voinic între voinici, umbla din sat în sat, din tîrg în tîrg, aşa precum numele lui Făt-Frumos ajunsese peste mări şi ţări.

Într-o zi, se vesti că a murit împăratul ţării vecine.

Un moşneag de acolo, din cetatea de scaun, trecu, aşa, ca din întîmplare, pe la casa lui Florin şi căută să-i vorbească. Era acel moşneag unul dintre înţelepţii împărăţiei vecine şi cunoştea, prin iscoadele lui, tot ce se întîmplă pe lume, cine e om de ispravă şi cine nu. Auzise şi de vitejiile lui Florin. Îl căută, îl află şi-i cuvîntă astfel :

— Multe ai făcut, multe ai văzut, Florine, dumneata pîn-acum, dar cum se alege un împărat n-ai văzut!

— N-am văzut, aşa e !

— Vino cu mine şi-ai să vezi şi n-o să-ţi pară rău ! i — Rău n-o să-mi pară, dar nici bine n-o să-mi facă... Eu am alte treburi !

— Nu te grăbi să zici nu. Mai gîndeşte-te !

Se gîndi el Păunaşul Codrilor ce se gîndi şi ce-şi zise

„Face să-mi pierd cîteva zile să văd şi una ca asta. Omul cît trăieşte învaţă !"

Îşi luă rămas bun de la Floriana şi porni la drum, împreună cu bătrînul sfetnic din împărăţia vecină.

La răscrucile drumurilor, prin sate, pe dîmburi şi prin văi sunau buciumaşii ; crainicii vesteau lumea să se adune, să fie de faţă la marea sărbătoare. A doua zi, ajunseră la reşedinţa domnească.

Nesfârşită mulţime se strânsese în faţa palatului, aşteptînd.

— Ce nevoie e de atîta lume pentru alegerea împăratului ? Răposatul, oare, n-a lăsat moştenitor ? întrebă Florin pe bătrînul tovarăş ele drum.

— Ba a lăsat el moştenitori şi încă trei, dar, în ţara noastră, schiptrul ţării nu se cuvine pe de-a gata feciorului de împărat, ci omului celui mai înzestrat, ori de unde ar veni el. Dacă te-ai născut din os domnesc, nu înseamnă, numaidecât, că eşti sănătos la trup şi la minte şi că poţi cîrmui noroadele ! Nu, fătul meu ! Nouă ne trebuie domnitor care să fie vrednic prin voinicia lui, prin truda lui de toate zilele, prin darul lui de a se jertfi în slujba unei fapte bune, prin mintea lui luminată, nu prin norocul de-a se fi născut în pat împărătesc !

— Ai dreptate, unchiaşule ! Dar ce văd acolo, pe scările palatului ! Ce sînt boierii aceştia cu straiele strălucitoare ? întrebă Florin.

— Sînt bătrânii din sfatul ţării, dregătorii cei mai mari şi căpeteniile de oaste. Pân-acum, ei alegeau impăraţii ! Dar s-a văzut că nici aceştia nu sînt drepţi, ci părtinitori ; erau împărţiţi în felurite tabere şi se certau pe domnie... Atunci norodul a hotărît să-şi aleagă singur cîrmuitorii, încredinţîndu-şi inima şi glasul lor unei păseri măiestre, care se coboară din turnul cel mai înalt al cetăţii şi hotărăşte pe cel ales să fie alesul... Această pasăre măiastră e voinţa mulţimilor.

Te uiţi la ceata aceea strălucitoare, ce coboară treptele acum ? Sînt cei trei feciori ai răposatului împărat, precum şi alţi băieţi de neam ales, care rîvnesc să fie făcuţi domni. Cum le-o fi norocul ! Dacă vreunul va fi socotit că e bun să stea în fruntea ţării noi toţi ne vom pleca şi-l vom urma !

— Şi cine alege pe împărat ?

— Ţi-am spus : o pasăre măiastră, o porumbiţă...

— O porumbiţă ?

— Da. O porumbiţă albă, cu ochii, cu ciocul şi cu picioruşele de mărgean. îşi are cuibul în turnul cel mai înalt al palatului împărătesc... Se hrăneşte numai cu roua zorilor şi cu grăunţele ce i le aduce vîntul. Nu primeşte nimic de la oameni ; e mai presus de ei! Nu iese din lăcaşul ei decît de ziua noului împărat... Ai s-o vezi şi dumneata !

De pe dealul unde se afla Păunaşul Codrilor şi-n poala căruia se vedeau, cit cuprindeau ochii, numai oameni în straie de sărbătoare : femei ţinîndu-şi copiii de mînă, caii, carele şi butoaiele cu care toată acea obştească adunare venise de departe. Priveliştea era de-o neasemuită frumuseţe.

Nu trecu mult şi răsunară surlele... Clopote băteau şi zvonul lor împletea sub cerul senin valuri de aramă care curgeau nevăzute, pe capetele miilor de ţărani şi tîrgoveţi ce împănau dealurile şi cîmpia.

Poarta cea mare a palatului se deschise. Bătrînii ţării, învăţaţii, sfetnicii, tinerii căpitani de oaste ieşiră pe acea poartă şi se aşezară la o masă lungă, aflată pe o ridicătură, în mijlocul curţilor împărăteşti.

Deodată, clopotele şi surlele tăcură. Se făcu linişte mare. Chemarea unei trîmbiţe de argint răsună prelung. Văile şi dealurile-i răspundeau, înmiindu-i solia.

Şi iată că din turnul cel mai înalt, cu o ramură de măslin în cioc, ieşi porumbiţa albă şi se opri în mijlocul cerului, cercetînd mulţimile de pe pămînt.

Toate inimile încetară să mai bată. Nu mai sufla nimeni.

Aşteptau toţi...

Pasărea făcu trei ocoluri, coborînd uşor şi se opri din nou în inima văzduhului, ca o inimă albă.

Rămase acolo nemişcată. Numai căpşorul cu ochii de mărgean îl purta de colo pînă colo, cercetînd mulţimile ce se răsfirau în vale. Apoi păru că se hotărăşte. Fîlfîi din aripi şi începu să se depărteze, zburînd spre dealul unde era Florin. Privirile tuturora se. îndreptară într-acolo. Iarăşi mai făcu porumbiţa trei ocoluri, apoi zbură săgeată spre flăcăul nostru şi-i înfipse gheruţele în păr...

Toată lumea se uita la băiatul acela necunoscut.

Se mira şi bietul Florin ce căuta porumbiţa tocmai la el în cap.

— Trăiască împăratul nostru ! striga mulţimea arătîndu-l pe Florin.

Zarvă mare se iscă între cei trei feciori de împărat şi boierii tineri care rîvneau împărăţia. Strigau toţi că e greşeală şi că trebuie adusă înapoi porumbiţa, să mai zboare şi să mai aleagă o dată. Iarăşi răsună trîmbiţa de argint şi pasărea măiastră se înălţă uşor, se roti de trei ori deasupra mesei unde se aflau învăţaţii şi oştenii de frunte ai împărăţiei, apoi brazdă seninul cerului, zbură glonţ spre dealul de adineauri şi se aşeză din nou pe creştetul lui Florin.

Mîniaţi din cale-afară, cei trei moştenitori, în unire cu boierii şi Hatmanii ce le erau credincioşi, dădură poruncă să-l prindă pe flăcăul acela necunoscut şi să-l lege într-un sac, ca să nu-l mai vadă pasărea măiastră.

Cîţiva oşteni, purtînd un sac mare, se apropiară de Florin şi-l poftiră să intre înăuntru.

— Da' ce sînt eu, mălai să mă bag în sac ?

— Aşa e porunca ! îi răspunse căpetenia oştenilor.

— O fi aşa porunca, dar eu nu sînt învăţat să ascult de poruncile orişicui !

Moşneagul care-l adusese pe Florin în acel tîrg de reşedinţă îl sfătui cu blîndeţe :

— Nu tulbura această zi de sărbătoare, flăcăule !

— Eu, cu sila, nu vreau să fiu nici mălai, nici împărat!

— Nu e vorba de silă ; voinţa norodului cere să i te supui ! împotriva celor mulţi nu trebuie să se aşeze nimeni !

Începură să s-adune oameni şi să-l îndemne să nu se împotrivească, să nu strice obiceiul ţării.

Păunaşul Codrilor n-avu încotro şi intră în sac.

Feciorii de împărat, căpitanii de oaste, vornicii şi logofeţii cu băieţii lor se bucurară foarte, văzînd că primejdia a trecut, că n-o să le mai ia locul un ţărănoi venit de cine ştie unde. Iarăşi sunară trîmbiţele de argint şi iarăşi zbură în rotogoale solul alb, cu rămurica păcii în cioc, şi se aşeză... Unde credeţi că a nimerit, ca o săgeată, porumbiţa ? Pe sacul unde era ferecat Florin !

Văzînd că şi a treia oară pasărea măiastră tot pe el îl alege, mulţimea izbucni în chiote de veselie şi nu mai îngădui a patra oară chemarea trîmbiţei.

Cei din jurul mesei boiereşti n-avură încotro şi se plecară voinţei norodului.

Îl duseră pe Florin la palat cu mare alai şi-i puseră pe cap coroana împărătească, pe al cărei vîrf era cioplită o porumbiţă de argint, cu rămureaua-n cioc.

În vremea aceasta, Floriana îl aştepta acasă. Mare-i f u nedumerirea, dar şi bucuria cînd veni vestea că soţiorul ei a fost ales împărat.

Nu-i venea să-şi creadă urechilor ! Dar cînd sosiră solii s-o poftească la palatul ei cel nou şi cînd

îl văzu pe Florin al ei cu hlamidă domnească pe umeri, inima îi tresaltă şi n-o mai încăpea de bucurie.

Cum Măria-Sa, tăicuţul ei, era obosit de anii mulţi ce-i trăise, şi cum cele două ţări vecine aveau aceeaşi limbă şi aceleaşi datini, se hotărî bătrînul împărat să lase ginerelui şi schiptrul său, unindu-se acele ţinuturi într-unui singur, mai mare şi mai puternic.

Vreme îndelungată domni Păunaşul Codrilor şi cu Floriana lui gospodărind şi judecind pricinile dintre oameni cu inima caldă şi cugetul drept, spre deplina mulţumire a întregului norod.