VI.

Să nu vă închipuiţi însă că Păunaşul Codrilor, ajungînd ginere împărătesc, s-a lăsat pe tînjală, huzurind şi desfătîndu-se în palaturile socrului ! Nu !... Inima lui caldă, mintea lui luminată, braţul lui vînjos, vitejia şi omenia lui îl îndemnau să facă-n fiecare zi cîte o ispravă în folosul semenilor săi !

Parcă ar fi fost frate cu Făt-Frumos din poveste, aşa rătăcea el prin împărăţie, ajutînd pe cei obidiţi, stîrpind lighioanele duşmane omului. Multe şi lăudate fapte a făcut în viaţa lui Păunaşul Codrilor.

Dac-am sta să le povestim pe toate, am ajunge ca domniţa Şeherezada, cea din ţara indiană, care a născocit o mie şi una de basme, fermecînd pe Sultanul Sahriar !

Am să vă spun numai una, cea cu Jumătate-om. Pe celelalte o mie am să vi le povestesc la iarnă, dacă ne-o ajunge o iarnă, dacă nu voi fi eu bătrîn şi dacă voi înşivă nu veţi fi prea mari ca să vă mai petreceţi vremea ascultînd poveşti la gura sobei !

Într-o pădure, se oploşise un fel de dihanie cu înfăţişare omenească, un uriaş care avea un singur ochi, o singură mînă şi un singur picior. Pe celelalte le pierduse în luptele cu Făt-Frumos şi cu alţi voinici, porniţi să cureţe pămîntul de lighioanele răufăcătoare. Acelei rămăşiţe de balaur îi spunea lumea, Jumătate-om. Umbla gol, încins cu o piele de capră. În mîna dreaptă, singura pe care o mai avea, răsucea un ciomag noduros, gros la vîrf, cu care vîna mistreţi şi cerbi, îşi jupuia prada cu ghearele celor cinci degete şi cu dinţii. Carnea o mînca nefriptă.

Cînd nu-i pica vînat, se hrănea cu ghindă şi cu mere pădureţe. Iarna locuia într-o peşteră, iar în zilele calde, dormea sub răcoarea copacilor.

Cu de la sine putere, se făcuse stăpîn al acelei păduri şi-al ţinuturilor înconjurătoare ; oricine îi încălca hotarul trebuia să plătească scump această, rătăcire. Mai avea în el ceva puteri rămase de la părinţi, dar nici atît de cumplit nu era, cît credeau oamenii că este...

Era numai o umbră a zmeilor de odinioară, dar puterea renumelui întrece, de multe ori, puterea cea adevărată... Locuitorii din satele vecine îi luaseră frica şi-i ocoleau împărăţia. Mai încercaseră ei, unii, mai îndrăzneţi, să se adune în cete şi să plece pe urma dihaniei, dar nu ştiu cum se făcea că, de cîte ori simţea că este urmărit, Jumătate-om se ascundea şi nu ieşea la iveală decît atunci cînd era să înfrunte pe cîte unul singur, nu mai mulţi la un loc. Dacă vreun cioban neştiutor se rătăcea cu turma pe-acele meleaguri, blestematul ieşea ca din pământ în faţa lui şi-i lua ba o vacă, ba o oaie.

— Să mai mănînc şi eu carne dulce, carne moale, că mi s-au ascuţit dinţii tot rozînd atîtea sălbăticiuni şi-atîta ghindă ! rînjea slutul.

Văzînd că oamenii se tem de el, îşi luă nasul la purtare. Ieşea în calea drumeţilor spunînd că: şi poteca aceea e moşia lui şi că trebuie să-i plătească vamă. Şi oamenii plăteau.

Pe urmă începu să ceară dări, să puie biruri, ca un adevărat împărat : fiecare sat era dator să-i trimită şapte pîini albe, şapte vaci şi şapte găini fripte, în fiecare săptămînă, precum şi o butie de vin. Ce făcea cu atîta mîncare şi băutură, numai el ştia.

Iar oamenii plăteaţi, că n-aveau încotro, ca să-i lase în pace.

Într-o zi, alungind o căprioară în pădurea lui Jumătate-om, se rătăci Florin al nostru şi se pomeni dinte-o dată faţă-n faţă cu acea dihanie ciungă, oloagă şi chioară. Jumătate-om mai era şi căpcăun. Mîncase tot ospăţul celor şapte pîini, şapte vaci, şapte găini şi-acum era îndârjii de foame.

— Cum de-ai îndrăznit să-mi calci împărăţia ? strigă uriaşul sărind într-un picior, răsucind buzduganul în dreapta şi rostogolindu-şi singurul ochi, ca să-l spăimînte.

— Da' de unde pînă unde e împărăţia ta ? îi răspunse Florin.

— E a mea din moşi-strămoşi şi nu las pe nimeni să-l treacă hotarul !

— Bine, împărate, rîse flăcăul, prefăcîndu-se că vrea să plece. Iartă-mă că ţi-am călcat împărăţia, dar n-am si mai fac ! Mă duc !

— Apăi nu merge aşa ! strigă dihania punîndu-i-se-n cale. N-ai să scapi cu una, cu două. Trebuie să plăteşti... Ce ai în traistă ?

De rîndul acesta Păunaşul Codrilor se supără. Nu-i mai ardea de glume. Odată răcni :

— Eu de plătit n-am ce-ţi plăti şi nici n-aş face aşa ceva, chiar dacă aş avea !

Apoi se înduioşa, că era bun la inimă.

— Dar, fiindcă te uiţi cu jind la traista mea, mă gîndesc că ţi-o fi foame ! Vei fi tu mare împărat, dar sărăcia ţi-e mai mare, vai de capul tău ! Am să-ţi dau jumătate din merindele mele !

— Nu, băiete ! Nu-mi trebuie mîncarea ta. Aştept şapte pîini, şapte vaci, şapte găini fripte şi o butie de vin. Dacă vrei să scapi cu viaţă, trebuie să te duci pînă Ia curtea. lui Cheleş-împărat şi să-mi aduci pe Măgdălina, fata lui, s-o iau de nevastă.

— Mă vere, după ce eşti olog, ciung şi chior, de-ţi zice lumea Jumătate-om, mai eşti şi prost ! îl luă în rîs Florin. Cum crezi tu că te-ar lua Măgdălina de bărbat, pocitania dracului ! Şi cum îţi închipui că eu altă treabă n-am decît să bat pămînţul ca să-ţi caut ţie muiere ?

— Aşa o fi ! zise Jumătate-om, dar de mîna mea n-ai să scapi ! şi ridică buzduganul să-l trăsnească.

Cît ai clipi din ochi, Florin trase paloşul şi-l repezi în Jumătate-om, de-i reteză şi mîna ce-i mai

rămăsese.

Apoi, ridicînd de pe pămînt ciomagul pocitaniei, şi-l puse pe umăr şi porni la drum.

Cînd îl văzu ieşind teafăr din pădurea blestemată, ba încă purtînd şi măciuca lui Jumătate-om la spinare, oamenii se minunară.

— Scăpaşi, vericule ? Cum scăpaşi ?

— De cine să scap ?

— De fiara din pădure !

— Păi n-ar fi fost mai mare ruşinea, eu, om întreg, să fiu biruit de Jumătate-om ? Eu am două mîini, doi ochi şi două picioare şi el n-are decît jumătate. Ba acum nu mai are nici măcar o mînă. O să sară într-un picior şi-atît. Rău nu mai are cum să facă. Nu vă mai fie frică ! Păcat că v-a fost frică şi pîn-acum, că puternic n-a fost niciodată. Numai spaima voastră l-a făcut aşa. Din slăbiciunea voastră şi din mişelia lui şi-a făcut puterea.

V-aţi speriat de el că e o pocitanie şi în loc să vă uniţi şi să-l răpuneţi, v-aţi supus ca nişte nevolnici ; de frică i-aţi plătit dări, tremuraţi numai auzindu-i numele. Aţi încercat careva să vă măsuraţi cu el ? A pierit careva dintre voi în luptă dreaptă cu el ?... Nu ! Atunci de ce să nu vă facă slugile lui, de ce să nu vă sărăcească ? !

Aşa le vorbi voinicul şi sătenii se luminară la cap, îi mulţumiră cu inima voioasă.

Şi, din ziua aceea, nu s-au mai lăsat înfricoşaţi şi asupriţi de duşmanii omului, cum îi înspăimîntase, atîta vreme, Jumătate-om !