A fost odat-un cântăreț,

Frumos și simțitor.

Cântat-a-ntr-un castel măreț

La masa regelui.

Frumoasă fată el avea,

Cum nu s-a pomenit,

Cu ochi albaștri râzători,

Cu părul aurit.

Și cântărețul o iubi

Și sara prin grădini

Când luna tainic străluci

I-o spuse tremurând.

Ea-l ascultă și-i zise-atunci

Cu glasul apăsat:

În veci nu pot să fiu a ta,

De n-ăi fi împărat.

Și el s-a dus ș-a răscolit

Popoare, țări întregi,

Sfărmat-a antice cetăți,

Zdrobit-au mândri regi

Și i-au supus și i-au silit

Să-l aibă împărat.

Unii d-iubire-l ascultau,

Alții de frică iar.

Atunci s-a dus colo, colo,

La cel castel măreț,

Unde ca luna-i străluci

Amoru-adânc și drag.

Dar vai! când intră-n salele

Mărețe, nalte, reci,

Pe-un sarcofag întins văzu

Copila ce-a iubit.

Ca ceara palidă era

Și, moale, părul blond

Sta resfirat, amestecat

Cu aurul vergin.

Și preoți tainic murmurau

Adânce rugăciuni

Și clopote se auzeau

Vuind încet și lin.

„Atât de mult am suferit

Dureri, mărirea gré

Și astfel toate s-a sfârșit

Și-ntreb: de ce? de ce?"

Ea auzise cum că el

Murise-n bătălii

Și de durere ea s-a stins

Ca floarea-n vijelii.