A frumseții tale forme ca un sculptor când le pipăi

Toată viața mea trecută, toată ființa mea o clipă-i,

Am uitat de toate, toate, și nimic nu-mi vine-n minte;

Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;

Gura ta ca focul arde, arde roșia ta față,

Răsuflarea ta e-n stare chiar la morți să dea viață,

Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simți atât de mult,

Inima-ți, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;

Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,

Te-alipești de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,

Cu-acea mândră, agățată și sălbatecă strânsoare

Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară...

Tu nu vezi? Nu-ți aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă

Să-ți pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi ești de dragă,

Cât de dragă-mi ești... Nu întreba ce îmi mai bate

O! viața mea trecută parc-a fost o ciuntitură!

Și ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ți gură,

Când te mlădii, când te bucuri și când râzi ca visul clar

Urmăresc orice mișcare cu un ochi adânc, avar,

Gândul meu să se-ncrețească pe-ncrețirea hainei tale,

Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar

Și să împle cu icoane cartea vieții-mi de amar.

Mult am mai gândit odată și nimic nu mai gândesc,

Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc

Și nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,

Este însăși a mea viață azvârlită pe pământ.

Căci iubirea mea și viața-mi nu sunt lucruri osebite,

Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrățite:

Fără sânge nu-i viață, făr- de-amorul tău nu-s eu ­

Și o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,

Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume — toate-s pleavă,

De nu ești, lumina lunei s-a-nnegrit și e bolnavă,

Ești al vieți-mi, al vederii, al auzului meu nerv,

Și venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;

De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,

De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.

Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ți tinereți,

Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieți,

Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porți?

De-aș muri înviu sub ochii-ți dintr-o sută de morți,

Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,

Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,

Trăiesc leneș ca o plantă și acum mintea mea parcă

De veninoasa beție a gândirii se înțarcă.