În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,

Trăia puica cea moțată cu penetul de omăt;

Nu-i cucoș în toat-ograda, ce de-iubire căpiat

S-urmărească insolenter inocenta ei junie.

Ce cochetă e copila, cu ce grație ea îmblă?

Și ce stele zugrăvește în nisip cu dulcea-i labă ­

O găină virtuoasă, o găină prea de treabă,

Cu evlavie ea cată fire de-orz și coji de jimblă.

Dară cine să admire a ei nuri și tinereță?

Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?

Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie

Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineață.

Pierde gustul de mâncare, scormolește, de ți-i milă,

În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una,

Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună

A lui umbră luminoasă — melancolica copilă!

O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,

Ce demult e schivnicită de lumești deșertăciuni,

Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nțelepciunei

Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.

Iar călugărița veche, ce demult era iertată,

Ce demult se dizvățase de plăcerile d-iubire,

Ea cu limba ascuțită clevetește-ntreaga fire ­

Contra demoralizărei propovăduie-nfocată.

Ah — îi zise mititica — nu privești la rândunele,

Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri

Și apoi la miezul nopții îi aud făcând buclucuri,

Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele.

Soarte-avem nefericită — îi răspunse-atunci bătrâna:

Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoș.

Necredința lor știută-i; aspri, răi, tiranicoși,

Ei trezesc vďața-n inimi și apoi o învenină.

Numai flori-s fericite, căci pe aceeași trupină

E pistilul feciorelnic și staminul bărbătesc;

Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun și se iubesc,

Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.

Dar cucoșul — ce netrebnic! nestatornic! — este drept:

Când el sulița iubirei în adâncu-ți suflet bagă,

Te simți dusă chiar în ceruri — uiți pe-o clipă lumea-ntreagă,

Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ți din piept.

Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.

Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;

Mori de sete și de foame, nici un sâmbure de rouă,

Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.

Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină

Visele înșelătoare de iubire și plăcere ­

Vin- să-nveți înțelepciunea, a naturii-adânci mistere

Și a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.

Cum vorbeau înțelepțește, ce s-audă și să vadă?

După gard străin cucoșul se preîmblă-ncet turcește.

Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filozofește,

Ea ascultă cu iubire cucoșeasca serenadă.

Ah, amorul îi pătrunde prin ureche;-n van bătrâna

O ciupește-n cap cu ciudă, vrea s-o ție de aripă;

Ea se smulge și aleargă tremurândă într-o clipă,

Printre gard privește dulce l-arătarea lui păgână.

Iar bătrâna cruce-și face cu-a ei labă și gândește:

„Tinereță, tinereță!" și oftând intră-n poiată;

Apărată de-ntuneric ipocrita cea șirată

Pe un pui nevrâsnic încă alterată-l pricăjește.

Unde este învățatul cu talent fonognomonic

Să compuie un compendiu despre blândele impresii,

Ce un sunet numa-l naște în simțirile miresei,

Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!

Ce simțiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul,

Cât curagi — ce osebire de-al găinei cotcodac;

Ce frumos îi șade creasta ca un roșu comanac.

De dorință se-nfierbântă, de amor o trece frigul!

Și maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese,

Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirei

O-nvățară ce-i iubirea. Știe-atât că c-o privire

Galișă poate să prindă pe pașaua ce-și alese.

Ș-astfel ea făcând la planuri se-nvârtește prin ogradă

Și trezește-n bucuria-i, din gândire somnoroasă,

Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă,

Fără creasta de mândrie, fără glas și fără coadă.

Și făcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate,

De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo.

Dar monahul cel sinistru zise tragic: — „O! Apollo

Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate.

Nu! pe mine preuteasa zeității pământene

Lângă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă,

M-a lipsit de demnitatea de cucoș — ca să-mi surâdă

În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.

Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluințată,

Văd în lume și în lucruri numai sâmburul ș-ideea;

Prototipu-l văd în toate, și cu-a geniului scânteie

Văd cucoșul lui Mohamet cu-arătare luminată.

În sublime revelații a misterului etern,

Mulțămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă;

Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă,

Închin viața-mi cugetărei — un Pitagoras modern!"

El reintră în chilie, iar puicuța stă pe gânduri,

Și mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoș:

„Ce-i lipsește lui Chirilă, ce au verii lui fieroși

Și el n-are?" Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri.

Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăși,

Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,

Creasta roșă, pieptu-n care inima bărbată bate.

Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăș!

Cum se teme ea acuma!... El o vede ș-o salută.

Ochii-i ard și el îi spune măguliri cavalerești

„Nu! — el zice în ton liric — pentru flacăre cerești

Nu există îngrădire, cât de naltă e trecută".

Vrea să zboare; dar Sibylla cu a măturei magie,

Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat,

Îl lovește și alungă cavaleru-naripat...

Și în urma lui puicuța se uita cu nebunie.

Suferințele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate,

Deși nu ca el eroic vrea cucoșul să s-ucidă;

El iubește — ea socoate cum portița să-i deschidă,

Dar rușinea-i virginală de la scopu-i o abate.

„Nu, nu! Ca din întâmplare, ca dincolo rătăcită,

Să mă afle cumva noaptea și să-mi caute chichiță."

Și când luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiță,

Sare gardul și timidă lin pășește îndrăgită...

Rămâneți cu bine toate a copilăriei soațe,

Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara.

„Ce-am să pierd?, gândește dânsa, tot îmi spun de o comoară

De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viață."

Dar deodată el s-arată — rușinoasă vrea să zboare,

El aleargă după dânsa — cum ar vrea și cum n-ar vrea;

Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea,

Ea se simte fericită, deși-afectă supărare.

Vrei să fugi?, suspină dânsul, mă urăști atât de tare?

Te urăsc! surâde dânsa cu-inocentă șireție,

Cum să nu te-urăsc, tirane, când tu vrei să-mi faci rău mie?

El jură că nu și cere botișor de împăcare.

Cum să nu-i dea? Poate dânsa să refuze-o rugăciune,

Spusă cu delicateță și poetic-formulată?

S-ar cădea ca să reziste? șade bine? înfocată,

Fericită e că pierde ce-ndoiește prețu-iubirei.

Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur,

Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele.

Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei șele,

Inocența-i sângerează, i se-ntunecă-mprejur.

Ține mult această dulce, amoroasă nerozie.

Al ei suflet se topește de-ntunericul molatec,

Simte pare c-o pătrunde un piron roș de jeratec,

Ce-o omoară ș-o turbează, o-ndeliră ș-o sfâșie.

Ochișorii și-i închise, ca topită stă acuma,

Și în vocea ei muiată pipăiește nențeles.

El o mângâie, o-ncredință, că de cer a fost trimes

Și menit ca s-o iubească și să-i joace dulcea glumă.

Tu! — ea zise — ce frumos ești, rege-al lumei de găine.

Eu te iert! amoru-ți dulce ca și miros de garofă.

Și ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă:

Tu ești Venus în poiată, ochii tăi cerești lumine.

Din istoria puicuței asta-i partea cea întâie,

Asta e icoana scump-a săptămânelor de miere;

„Poezia-i intervalu-ntre plăcere și plăcere" ­

Optimist filozofează cu cucoșul ce-o tămâie.

Dar curând al ei caracter și simțirea ei naivă

Se schimbă-n cochetărie. Cucoșeii cei mai tineri

Împlu curtea strălucită a moțatei noastre Vineri

Și la glasul lor subțire ea s-arată milostivă.

Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăznețe,

Petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe,

Obiectiv cronicei zilei a găinelor monahe,

Pe tipic îi face curte — Lovelace de la cotețe.

Cu plăcere ea admite curtea junelui șagalnic.

Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere,

Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie și durere ­

Vai ! de unde poate crede un sfârșit atât de jalnic!

Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă,

Tânărului Cicisbeo el acum căta pricină.

Cu curagi el se ridică, creasta-i roșă se-nvenină

Și lugubru el îi zice: — „Fugi sau mori tu, ticăloase!"

Făt-Frumos gâtu-și îndoaie îndărăt și îi răspunde:

Nu m-atinge-a ta insultă, tu, de-origină plebeu ­

Diferența prea e mare, cine ești? și cine-s eu?

Eu petrec și eu fac curte cui voiesc și orișiunde.

Te-oi sili să lupți cu mine! iritat strigă sultanul.

Își zburli penele-n ceafă și cu furie s-aruncă.

Luptă crunt, pe când deoparte stă nefericita pruncă,

Urzitoarea Iliadei, ce își plânge Don Juanul.

Se trântesc, se rup cu ciocul și mănâncă tăvăleală ­

Obosesc. Se naște-acuma pe-o minută armistiț.

Dar curând se-ncaier iarăși. Don Juanul cel pestriț

Cade-n sânge și sultanul trâmbiță pe el cu fală.

Iară dońa nu trădează ce-n simțire-i se petrece,

Nu trădează de-i durere, voioșie, nepăsare ­

Poate vru să deie prețul părții cei învingătoare

Și de-aceea rămăsese ca și marmura de rece.

Ci profetic se arată preoteasa culinară ­

Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie;

Ea îl spală-n apă sfântă, și în scumpe măruntaie

Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară.

'N-învârtiri misterioase peste focul vetrei sfinte,

Ea-l întoarce, curățindu-l de lumeștile-i păcate.

Palamarul ce slujește pământească zeitate

În Olymp îl ia și-l duce, jertfa zeilor fierbinte.

Și în râsuri nesfârșite, artificiă de glume,

În vorbiri spirituale, observații învățate,

Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,

În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume.

Vai! de ce nu ține nimeni o orație funebră

Și nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică!

Peste-a raclei porțelane nici o lacrimă nu pică.

Inima zeilor lumei, de ingrată, e celebră.

Ori n-au fost eroi în lume, înțelepți și virtuoși ­

Unii-n lupte pentru bine a lor sânge și-l vărsară,

Ceilalți lângă lampa albă sânta viață-și consumară

Să-i lumine — ca să aibă soarta bietului cucoș?

Oare el nu are asemeni soarta oricărei ființe?

Suferințele unůia bucurii li sunt altora;

Viața multora se stinge spre-a hrăni viața multora

Și mâncarea reciprocă e-a istoriei ființă.

Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald.

Câte sufere? — ce-i pasă celui care nu e rac!

Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gândac

Sau paingenul, ce suge capul muștei de smarald.

Păsăruica ia în sine simțul, gândul dintr-un greier

Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet -navuțește...

Și cucoșul care moare naște-n cel ce-l mistuiește,

Cine știi ce simț în suflet, cine știi ce gând în creier.

Dar sultanul spre durerea puiculiței lui naive,

Ce-omorî-n duel pe-un tânăr de-o speranță-atât de mare,

La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare

L-ale codicei penale paragrafe respective.

Deci puicuța văduvită singuric-acum rămâne.

'N-început își plânge soarta și părea nemângâiată;

Dar curând cucoși mai tineri împlu partea neocupată

A duioasei inimioare de amor și jale pline.

Ea învață ca să uite. Ca marchiza de Châtelet,

Care pe Voltaire bătrânu-nlocui cu Saint-Lambert.

Pentru inima-i vicleană cucoșeii nu se cert,

Căci din tânăr în mai tânăr ăn-academia-i îi ié.

În curând ea pierde-n curte tot al noutății farmec.

Nu-i cucoș ce nu-i luase tot ce-o puică poate da,

În curând alte găine al ei nimb l-întuneca,

Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.

În zădar li imputează a lor gânduri senzuale.

„De — răspunde cu-ironie unul din amanții foști ­

Inima-mi întreag-a ta e — dar ce vrei — noi suntem proști,

Simțul îmblă dup-o carne mai tânără și mai moale."

În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă;

Cum se-ntâmlpă, din Phrinee deveni călugăriță.

Limba-i îmblă, ascuțită ca la vechea-i protectriță ­

Poiata afurisește și ograda poliglotă.

Și atunci găinăreasa de căderea-i se îndură:

Despărți găinărimea cu viață imorală

De chilia solitară a puicuței, ce își spală

A trecutului păcate prin asceza cea obscură.

Ea căta societatea părințelului Chirilă,

A claponului lugubru cu humorul lui de bute;

El iubește-n ea ideea frumuseței cei trecute,

În matroana desflorită vede încă pe copilă.

Ea vedea în înțeleptul cu-arătare reverendă

Prototipul cucoșimei, pe-al cucoșilor cucoș,

Când cu flori de-oratorie și cu ochi bisericoși,

Adâncit platonizează în tiradă somnolentă.

Astfel dar fini și dânsa drumul sorții pământene:

Arde lumânarea vieții până la un căpițel.

Și acum la bătrânețe, să-l uzeze și pe el,

Ea drept candelă l-aprinde ființei suprapământene.

Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei

E același ce-n amoruri pământene-a licurit;

Duhul sfânt în chip de porumb nu din cer s-a pogorât

Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif și l-a dat Mariei.

Iară voi, ce-n nopți când luna peste vârfuri de copaci

Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee

C-umbre negre și dungi albe — urmăriți pe vreo femeie,

Supusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci;

Voi, ce-uniți tot universul în zâmbirea minții scurte,

Ce cătați gândiri de înger -n-ochii mari, cari vă par

Două nopți însprâncenate, — vie-vă-n minte măcar

Cum că demonul din ochii-i e același de sub burtă.

Ah, gândiți o clipă numai la sulița cu vârf roș

Și la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă ­

Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă,

Pe când dońa e-o găină și seniorul un cucoș.

Deci dară, boieri de cinste — că-mi făcui tot boierescu

Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă;

Am ajuns la deci ­ mă scarpin — închid cartea mea posacă

Și cu multă plecăciune vi se-nchină