Apari să dai lumină arcatelor ferești,

Să văz în templu-i zâna cu farmece cerești.

Prin vremea trecătoare lucește prea curat

Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat.

Privi-te-voi cu ochii în lacrime fierbinți...

O, marmură, aibi milă de-a mele rugăminți!

Îndură-te și lasă privirea-mi s-o consol

La alba strălucire a gâtului tău gol,

La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc,

La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc,

Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori...

O, marmură, aibi milă de ochii-mi rugători!

Aș vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ți scald,

În dulcea-nfiorare a sufletului cald,

Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt,

Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt,

Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci...

O, marmură, aibi milă de stingerea-mi pe veci!

Ca iarna cea eternă a Nordului polar

Se-ntinde amorțirea în sufletu-mi amar,

Nimic nu luminează astei pustietăți,

Doar sloiurile par ca ruine de cetăți,

Plutind de asprul viscol al morții cei de veci...

Tu ramură-nflorită... pe visul meu te pleci!

Din lumea de mizerii și fără de-nțeles

Cu ochii cei de gheață ai morții m-am ales

Și totu-mi pare veșted, căzut și uniform.

Sunt însetat de somnul pământului s-adorm,

Încât numai de nume îmi pare că exist...

Tu doar răsai c-un zâmbet în visul meu cel trist!

Cu ochii tăi de înger mă mângâi și mă minți,

Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinți,

De-amor fără de margini, de scumpe fericiri,

Cum nu se află-n lumea aceasta nicăiri,

Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci,

Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci!

Nici luna plutitoare, nici stelele din cer

N-or să pătrunză-n lumea trecutelor dureri,

N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereți,

Măcar să am de-acuma o sută de vieți,

Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat...

Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat!

Ca toamna cea târzie e viața mea, și cad

Iluzii ca și frunza pe undele de vad,

Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg,

Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg,

Pustiul și urâtul de-a pururi mă cuprind...

Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind!

Precum corăbii negre se leagănă de vânt

Cu pânzele-atârnate departe de pământ,

Cum între cer și mare trec pasările stol,

Trec gândurile mele a sufletului gol,

Întind ale lor aripi spre negre depărtări...

Tu numai ești în visu-mi luceafărul pe mări.

Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci

Pe cele două brațe întinse-a sfintei cruci

Și buzele-nsetate cu fiere mi le uzi;

Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,

Mă faci părtaș în lume durerilor lui Crist...

O, marmură, aibi milă de sufletul meu trist!

Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas,

Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas...

Visez, ori e aievea? Tu ești în adevăr?

Tu treci cu mâna albă prin vițele de păr?

Dacă visez, mă ține în vis, privindu-mi drept...

O, marmură, aibi milă să nu mă mai deștept!