Aș vrea să am pământul și marea-n jumătate,

De mine să asculte corăbii și armate,

De voi clipi cu ochiul, cu mâna semn de-oi face,

Să-și miște răsăritul popoarele încoace;

Sălbatecele oarde să curgă râuri-râuri,

Din codri răscolite, stârnite din pustiuri;

Ca undele de fluviu urmeze-ale lor scuturi,

Întunece-se-n zare pierdutele-nceputuri,

Un râu de scânteiare lucească lănci și săbii,

Iar marea se-nspăimânte de negrele-mi corăbii.

Astfel război porni-voi. Voi arunca încalte

O jumătate-a lumii asupra celeilalte.

Privească-m-atunci preoți: un monstru ce se-nchină,

Când oardele-i barbare duc moarte și ruină.

Ruga-mă-voi cu mâna uscată ținând strana,

Deasupra mea cu-ntinse aripi va sta Satana;

Cu tronul meu voi pune alăturea sicriul ,

Când gloatele-mi în lume ar tot mări pustiul,

Să simt că nu se poate un Dumnezeu să-mi ierte

Cetățile în flacări și țările deșerte...

Astfel doar aș preface durerea-mi fără nume,

Dezbinul meu din suflet într-un dezbin de lume.

Și tot ce-ncântă ochii cu mii de frumuseți,

Tot ce pământul are și marea mai de preț,

Grămezi să steie toate la mine în comori.

Alăturea cu ele să trec nepăsători,

Simțindu-mă în mine stăpân al lumii-ntregi,

Un zeu în omenire, un soare între regi

Și raze să reverse din frunte-a mea coroană...

Să-ngenunchez nainte-ți așa ca la icoană

Și descriindu-ți toată puterea fără seamă

Să-ți zic: Ia-le pe toate, dar și pe mine ia-mă!

Nu mă iubi! Ca robul să fiu pe lângă tine,

De-i trece,-n jos pleca-voi a ochilor lumine,

Dezmoștenit de toate, la viață abdicând,

Să nu-mi rămână-n minte decât un singur gând:

C-am apucat un sceptru, cu dânsul lumea-ntreagă,

Păstrându-mi pentru mine durerea că-mi ești dragă,

Înamorați de tine, rămână ochii-mi triști

Și vecinic urmărească cum, marmură, te miști.

În veci dup-a ta umbră eu brațele să-ntind,

De-al genei tale tremur nădejdea să mi-o prind,

Să-mi razim a mea frunte de zidurile goale,

Atinse de-umbra dulce a frumuseții tale.