Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură 

Înfunda mișcarea-i creață între stuf la iezătură; 

Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate 

Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. 

De când codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, 

Își deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată, 

Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă —

Singuratece isvoare fac cu valurile larmă. 

Pe potica dinspre codri, cine oare se coboară? 

Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. 

Șapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete, 

Ș-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete! 

Și pe câmpul gol el vede un copil umblând desculț 

Și cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulți. 

— „Bună vreme, măi băiete!” — „Mulțămim, voinic străin!” 

— „Cum te cheamă, măi copile?” — „Ca pe tata-meu — Călin; 

Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?” 

— „Zburătoru-ți este tată și pe el Călin îl cheamă.” 

Când l-aude, numai dânsul își știa inima lui, 

Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. 

Atunci intră în colibă și pe capătu-unei laiți, 

Lumina cu mucul negru într-un hârb un roș opaiț; 

Se coceau pe vatra sură două turte în cenușă, 

Un papuc e sub o grindă, iară altul după ușă; 

Hârâită, noduroasă, stă în colb râșnița veche, 

În cotlon torcea motanul, pieptănându-și o ureche; 

Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac 

Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac; 

Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată 

Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată; 

Pe cuptiorul uns cu humă și pe coșcovii păreți 

Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț 

Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă, 

Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă. 

O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie 

Printre care trece-o dungă mohorâtă și gălbuie. 

Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă 

În mocnitul întuneric și cu fața spre fereastră. 

El s-așază lângă dânsa fruntea ei o netezește, 

O desmiardă cu durere, suspinând o drăgostește. 

Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă, 

Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă, 

Spăriet la el se uită... i se pare că visează, 

Ar zâmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. 

El din patu-i o ridică și pe pieptul lui și-o pune, 

Inima-i zvâcnește tare, viața-i parcă se răpune. 

Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune, 

Râde doar cu ochii-n lacrimi, spăriată de-o minune, 

Ș-apoi îi sucește părul pe-al ei deget alb, subțire, 

Își ascunde fața roșă l-a lui piept duios de mire. 

El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale, 

Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale 

Și bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii plini de apă, 

Și pe rând și-astupă gura, când cu gura se adapă.