Și ascultând așa fel de-al unora îndemn,

Băgară în cetate pe calul cel de lemn

Ș-apoi pe veselie, pe chef se așternură

Pân- ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură...

Din calul acel mare elinii se coboară,

Cu pază ei prin uliți în pândă se strecoară;

Cum văd că mic și mare căzuse-n somn ca morți,

Ei gâtuie străjerii, ce stau lungiți la porți

Ș-aprind făclii în noapte pe-a zidurilor creste.

Din Tenedos văzură luminile aceste

Și-mplătoșați cum fură, armați cu lănci și săbii,

S-apropie de țărmuri pe negrele corăbii.

Când peste lumea toată domnea a nopții slavă

Ei prea cu molcomișul și fără de gâlceavă

Intrară în cetate... oricare repezi

Și începur-în toții a da și a snopi.

Tăiau bătrâni și tineri, din mic până la mare,

Ostași în floarea vârstei și tinere fecioare...

Și-s chiote, blesteme din inimă, rărunchi.

Prin porțile cetății curgeau pân-în genunchi

Șiroaiele de sânge... pe pruncii cei de țâță

Îi aruncau în flăcări, să nu rămâie viță

Și urmă de Troada... Și dând în visterie

Grămezile de aur răpeau cu lăcomie.

Trei zile pustiiră cetatea și olatul

Împlând cu jale țara lui Priam-împăratul.

Când oamenii-s grămadă uciși în orice loc,

Elinii atunci dederă cetății mândre foc

De răsărea din ziduri o mare de jeratec

Roșind bolta întreagă și crugul singuratec.

Ard turnurile-n vânturi — de vaietele mumii

Nu se vedea de flăcări nici marginile lumii.