Când aud vreodată un rotund egumen,

Cu foalele-ncinse și obrazul rumen,

Povestind că viața e calea durerii

Și că pocăința urmează plăcerii,

Mă întreb: „Acesta poate ca să știe

Cum este viața, cum cată să fie?."

Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,

Varsă raze slabe pasurilor mele,

Ulicioara-i strâmtă și, din ziduri vechi,

Vorbe, râs și plânset sună în urechi;

Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte

Și prin uși închise, prin zidiri deșarte.

Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,

Vezi o fată care pune ață-n ac;

Fața ei e slabă de-o paloare crudă,

Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,

Degetele repezi poartă acul fin:

Ea își coase ochii într-un tort de in;

Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,

Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.

La ce oare dânsa s-a născut pe lume,

O sărmană frunză pe oceanu-n spume,

O sărmană umbră, orfană și slabă,

De care-n mulțime nimenea nu-ntreabă?

Din zori până-n noaptea neagră și târzie

O vezi printr-o albă perdea străvezie

Cum mereu lucrează... ș-abia pâne goală,

Frig și insomnie, lacrime și boală.

Tot ce-n astă lume mai poate pricepe

E că de-ncetează lucrul... foamea-ncepe.

Negustoru-și pune pânzele-nainte,

Lucrul scump și harnic unor ceasuri sfinte,

El are briliante pe degete groase

Din nopțile celor care pânza-i coase;

Desface ducesei, c-o galantă grabă,

In cusut în lacrimi de o mână slabă:

Pânze moi în care se țesură zile,

Vederea și somnul sărmanei copile,

Albe ca zăpada ce cade în fulgi;

Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.

Când îți trec prin minte acestea, copilă,

Te uiți în oglindă și îți plângi de milă:

Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ții bine minte

Pe nefericita, dulce și cuminte,

Fără nici un reazem, care nu așteaptă

Decât moartea care singură e dreaptă...

În această viață de mizerii plină

Singura-i amică este o albină,

Rătăcită — ce știi cum — în strada veche.

Glasul îi pătrunse la a ei ureche,

Deschizând fereastra, să intre o lasă

Între flori să doarmă și să-i stea în casă.

Se iubiră cele două proletare:

O insectă-umană, una zburătoare.

Fata stând pe gânduri, vesela albină

Cu galanterie de buze-i s-anină,

Ca și când i-ar zice: „Au nu știi tu oare

Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?

Căci tu ești frumoasă, chiar ca și o sfântă,

Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncântă".

*

Într-o zi, copila moare: se-nțelege,

Moartea numai știe mânile să lege.

În sicriu au pus-o. Fața ei cea trasă

Era adâncită, însă tot frumoasă.

I-au pus flori pe frunte... Corpul ei cel fin

Ce nobil transpare din giulgiul de in!

Fereastra-i deschisă: primăvara plină

Pătrunde printr-însa; dar biata albină

În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,

Încunjură capul și gurița moartă;

Ea zboară aproape și tot mai aproape,

Și vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape...

Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen,

Cu foalele-nchise și obrazul rumen,

Povestind că viața e calea durerii

Și că pocăința urmează plăcerii,

Mă întreb: „Acesta poate ca să știe

Cum este viața, cum cată să fie?"