Care-i amorul meu în astă lume:

Este-al bravurei coiful de aramă,

Sau al mărirei aspru rece nume?

Sau este claustrul cernit, ce cheamă

Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite,

Cu clopotu-i vestind a morții dramă?

Sau este chipul blând unei iubite,

Ce, dulce, pură, sântă și frumoasă,

Să-mi facă zile albe, — ore-aurite?

O văd adesa steauă radioasă

'N-oglinda sufletului meu — o zeie ­

Ș-a ei privire-asupra mea se lasă:

De înger suflet, chipul de femeie;

În visul vieții ei ea sfânt surâde

Și mă-namor de-oricare-a ei idee,

Când lumea-amar de visu-acesta râde:

Nu e femeia ce crezi tu, nebune,

Și chipul care inima-ți l-închide

Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune

Unde e îngerul cu-aripi senine,

A sufletului meu scumpă minune?

Ea n-a fost niciodată... doar în tine

De-a fost vrodată ea, de mult e moartă,

Astfel de chip o dată-n lume vine.

Dar de nu e, mângâie-ți a ta soartă ­

Crede: că ea dodată cu-a ta fire

Trecut-a-n lume-a ceriurilor poartă,

Dar înainte de-a-i-ntâlni privirea,

Ea a murit și-a ei ființă bună

E colb în lume, umbră în gândire!

De-aceea-n înstelate nopți cu lună,

Pasu-ți îndreaptă, cată cimitirul

Și un mormânt ți-alege, ți-ncunună,

Încoardă-ți lira scumpă, iară mirul

Al vorbelor iubirei tu îl varsă

Pe-acel mormânt ce-l înverzește pirul

Și zi: Dormi dusă, inima mea arsă.