Prin gândurile-mi triste și negre treci frumoasă,

Ca marmura de albă, în haine de argint,

Cu ochii mari albaștri în bolți întunecoase

Și desfăcut ți-e părul în valuri de-aur moale...

Deasupra frunței tale e-un mândru cerc de stele ­

Astfel treci tu, copilă, făptura minții mele,

Minune-a Creațiunei, ș-o singură gândire

Te face ca să tremuri: o arfă pe-un mormânt.

Da, da! În viața-mi tristă tu treci cu-a tale stele

Albastre și în zboru-ți tu murmuri surâzând...

E-amor? copilărie?... Sunt versurile mele

Ce-ocupă a ta minte de murmurezi visând?

Surâzi!... Nu plânge numai la finele poemei

       C-o arfă pe-un mormânt.

Ah! de-aș muri... tu, înger, fără să știi vodată

Că te-a iubit acela, ce zace în pământ,

C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelată

De cugetări înalte cu dânsu-i îngropată,

Că acea lume-ntreagă ție-a fost închinată—

Tu inocentă, albă, ai trece surâzând...

Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în liră

Ș-ar suspina în noapte: o arfă pe-un mormânt!