Care-o fi în lume și al meu amor?

Sufletul întreabă inima cu dor.

Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,

Cu icoane sânte și îngălbenite,

Va fi vitezia cu coif de aramă

L-ale cărei flamuri patria te cheamă,

Ori va fi o dulce inimă de înger

Să mângâie blândă ale mele plângeri?

L-am cătat în lume. Unde o să fie

Îngerul cu râsul de-albă veselie?

Unde o să-l caut, mare Dumnezeu...

Poate-i vo fantasm-a sufletului meu?

Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu

Îmi arat-adesea dulce chipul său,

Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie

Cu suflet de înger, cu chip de femeie,

Dulce și iubită, sântă și frumoasă,

Vergină curată, steauă radioasă,

Și să mă iubească, s-o iubesc și eu,

Să-i închin viața sufletului meu.

Dar ce râde lumea? Ce râde și spune?

„Femeia nu este ce crezi tu, nebune.

Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern

Și inima-i este blestemul etern,

Buza ei e dulce, însă-i de venin,

Ochiu-i te omoară, când e mai senin.

Și-apoi ce-i amorul? Visu-i și părere,

Haina strălucită pusă pe durere".

Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână

Cu chipul de înger muiat în lumină?

N-a fost niciodată. De-a fost vrčodată,

Atunci în mormântul cel rece o cată.

De n-a fost — imagină-ți singur în tine

Un înger din ceriuri cu aripi senine,

Pe care deodată cu sufletul tău

Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu

Și care-nainte de-a-l întâlni tu,

În sufletul morții ființa-și pierdu.

Și cântă pe-ăst înger de dulce amor

Și plânge-l cu jale și plânge-l cu dor;

Din sufletu-ți rece tu fă o grădină

Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;

Colo-n cimitirul cu cruci risipite

Te primblă adese cu gânduri uimite;

Alege-ți o cruce, alege-un mormânt

Și zi: Aici doarme amorul meu sânt;

Și cântă la capu-i și cântă mereu:

Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu!