Ce șoptești atât de tainic,

Tu, izvor de cânturi dulci?

Repezind bălaia undă,

Floarea țărmului o smulgi.

Și o duci, o duci cu tine,

Vâjâind încet pe prund;

Ale tale unde floarea

Cine știi unde-o ascund?

Astfel trece și viața-mi,

Dar o floare-n valuri nu e,

Nici nu spun ca tine doru-mi

Nimăruie, nimăruie.

Ci eu trec tăcut ca moartea,

Nu mă uit la vechii munți;

Scrisă-i soarta mea în creții

Întristatei mele frunți.

Numai colo, unde teiul

Lasă floarea-i la pământ,

Eu încep să mișc din buze

Și trimit cuvinte-n vânt.

Vis nebun, deșarte vorbe!

Floarea cade, rece cântu-i

Și eu știu numai atâta

C-aș dori odat- să mântui!