Femeia? Ce mai este și acest măr de ceartă,

Cu masca ei de ceară și mintea ei deșartă,

Cu-nfricoșate patimi în fire de copilă,

Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,

A visurilor proprii eternă jucărie?

Un vis tu ești în minte-i — și astăzi te mângâie,

Iar mâne te ucide. Cu același râs pe buză

Ea azi ascultă șoapta-ți de-amor să o auză,

Iar mâni cu mii propuneri te chinuie și știe

Că orice nerv în tine îl rumpe și-l sfâșie.

Comediantă veche ca lumea — comedie

Ea joacă azi — juca-va de astăzi ani o mie,

Cu-aeeași mască mândră, netedă, mișcătoare ­

Și cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare.

Și astă nerozie, cruzime întrupată,

În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată ­

Ea, cea ce nu gândește, gândind doară cu gura?

Căci sărutări și vorbe de-amor i-a dat natura,

Și râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare,

Atâta-nțelepciune e-n gura ei de floare,

Atâta-nțelepciune pari a vedea, ș-atâta

Plăcere pare-a duce în inima-amărâta,

Când capul c-oboseală pe umăru-i ți-l culci

Sau când te uiți în ochii-i ucizători de dulci,

Încât chiar mântuirea cea vecinică ți-o sfermi

Și redevii un Sizif — sacrifici pentru viermi:

Să le compui în lume o haină-n generații ­

Sacrifici și mândrie, și minte, ș-aspirații.

O, moarte, dulce-amică — sub mantia ta largă

Acoperi fericiții — și magica ta vargă

Atinge câte-o frunte de om, ce te dorește:

Îl face ca titanii, de tot desprețuiește,

Desprețuiește lumea, pe sine — și-n sfârșit ­

Desprețuie gândirea că e desprețuit.

Privește astă viață ca pas spre mântuire,

Ocazie durerei, o lungă adormire

În inimi spăimântate — un chin și o povară,

Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară.

A vieții comedie mișcată e de aur ­

Când scena astei viețe e-al mântuirei faur.

Ironică e ziua ce vesel te privește

Pe când în fire-o ființă pe alta prigonește,

Ironică-i mișcarea a florilor în vânt

Când sug cu rădăcina viața din pământ;

Ironic e pământul — visternic de viețe

Când sânul lui ascunde semințe mii, răzlețe,

Cari ieșind odată l-a soarelui lumină,

Cu capul se salută, se sug cu rădăcină.

O luptă e viața și toată firea-i luptă,

Milioane de ființe cu ziua întreruptă

Susțin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire,

Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire.

În van creați la vorbe și le-azvârliți în vânt:

Plodirea este rodul femeii pe pământ.

Priviți acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine,

Dorința de plodire o samănă în tine.

Ce vă certați cu noaptea și buiguiți cu luna?

De-ți face-o, de nu-ți face-o... tot una e, tot una.

De nu-ți fi voi în lume din nou să prăsiți neamul

Oricare vită șuie, oricare tont e-Adamul

Vieței viitoare... și fie-un par de gard,

Femei rămâie-n lume, de doru-i toate ard.

O, moarte! — nu aceea ce-omori spre-a naște iară.

Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară ­

Ci moartea cea eternă în care toate-s una,

În care tot s-afundă, și soarele și luna,

Tu, care ești enigma obscurei conștiinți,

Cuprins-abia de-o minte, din miile de minți,

Tu, stingere! Tu, haos — tu, lipsă de viață,

Tu, ce pân- și la geniu spui numai ce-i în cărți;

O, slabă fulgerare... cea, cărui nu te teme,

Îngheți nervul vieții din fugătoarea vreme,

Când alții cu-a lor gânduri mereu în lume sapă,

Istorie e viața ce scrisă e pe apă ­;

Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric,

Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric

Al lumei sclipitoare — pe tine, gând de noapte,

Te stinge o femeie cu tainicele-i șoapte.

Nimic nu e în șoapta-i — știi tu ce ea șoptește?

Ea nu mă vrea pe mine — pe tine te urăște

Când îmi zâmbește mie, ea-atunci s-a pus la pândă:

Tu ești jertfa la care țintește-a ei izbândă,

Ea n-a știut vodată, că ce voiește-i alta ­

Că tu ești inamicu-i și că eu sunt unealta.

Unealtă chinuită! unealtă de ocară,

Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară,

Mă mint pe mine însumi, doresc și cred c-amorul

Folos mi-aduce mie...