Nici luna plutitoare, nici stelele din ceri

N-or să pătrunză-n umbra trecutelor dureri,

N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereți,

Chiar de-aș avea de-acuma ș-o sută de vieți,

Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci...

Tu numai o privire în visul meu arunci.

Ca toamna cea târzie e viața mea, și cad

Iluzii ca și frunza pe undele de vad

Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg,

Nimic de care-n lume iubirea mea să leg,

Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind...

Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind.

Aș vrea a mea viață să aib-un înțeles,

Să apăr adevăruri, minciună ori eres,

Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt

De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesupt,

Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic...

Doar genele-ți umbroase în visu-mi se ridic.

Puțin îmi pasă dacă cu mine voi spori

Mulțimea care numai se naște spre-a muri,

Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut

Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut

Și să ajung ca dânșii atâta am visat...

Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.

Precum corăbii negre mânate sunt de vânt

Cu pânzele umflate departe de pământ,

Cum între cer și mare trec paserile-n stol,

Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol

Și-ntind a lor aripe spre negre depărtări,

Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.

Am blăstămat în haos întâiul vieții colț...

Pe care se-nălțară a cerurilor bolți,

El fu începătorul eternelor dureri,

El e eternul astăzi, și-a fost eternul ieri,

Am blăstămat viața în însuși al ei miez...

Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvintez.

De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc,

Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc

De aspra viscolire sălbatecului cânt

Își scutură copacii frunzișul la pământ,

Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci...

Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.

Mai e încă în mine ceva de amăgit?

Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit,

Trecutu-mi de durere prea este uniform

Ca să am drept de somnul pământului s-adorm?

N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc

De mai apari în visu-mi... o rază de noroc?

Dar cine ești tu oare cu ochii de mă minți,

Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinți

De-amor fără de margini, de drage fericiri

Cari nu sunt în lumea aceasta nicăiri?

De ce cu arătarea-ți îngreui al meu gând,

Cu farmecul în visul vieți-mi străbătând?

De ce? E iarăși umbra iubirii cei de veci

Ce trece cu întregul ei farmec pe când treci

Căci e biruitorul amor atât de trist

Ce-au luminat în umbra durerilor lui Crist

Oriunde fug a tale priviri tot mă ajung;

Din cadrul de-ntunerec nu pot să te alung.