Povestea Dochiei și ursitorile

Crește iarba, mări, iară,

Bătută de vânt de vară

Unde mi-i pădurea rară.

Dar în iarba cea frumoasă

N-a intrat vrodată coasă

Unde mi-i pădurea deasă.

De desișul din pădure

Nu s-atinse vro secure.

Cât de naltu-i, cât de mare,

Nicăieri nu vezi cărare,

De și-ar pierde urmele

Ciobănași cu turmele.

La temei de codri deși

Nu-i cărare ca să ieși,

Ci-i rariște de brazi

Și un ochi voios de iaz

Și doi tei ca niște frați,

La tulpină depărtați,

La vârfuri amestecați.

Iar la umbra celor tei

Mi s-arată un bordei,

Frunza cade de pe ei

Scuturată, resfirată,

Pe cărare aruncată.

Iar pe prispă, singurea,

Văduvioară tinerea,

C-un picior îmi legăna

Copilaș înfășățel,

Ce îi râde frumușel.

Și cum codrul se frământă,

Ea își cântă, ea-și descântă,

Legănând dintr-un picior

Îi zicea încetișor:

Nani, nani, puișor,

Nani, nani, copilaș,

O poveste spune-ț-aș,

O poveste drăgălașă,

Ca să-mi crești voinic în fașă.

Tată-meu era cioban,

Câte clipe-s într-un an

Tot atâția baci avea,

Cu mii turme-alăturea,

Turme mii de mielușele,

Ciobănașii după ele,

Turme mândre și de oi,

Ciobănașii dinapoi

Cu fluiere și cimpoi,

Mai avea de mă pricepi,

Herghelii de cai sirepi,

Ce ca vijeliile

Îi împleau câmpiile,

Îi pășteau moșiile,

Și de-a lungul râurilor

S-așterneau pustiurilor,

Și în valurile ierbii

Pășteau ciutele și cerbii,

Și prin munți pierduți în nouri

Avea cârduri mari de bouri,

Ș-avea munți, ș-avea păduri,

Și cetăți cu-ntărituri,

Ș-avea sate mii de mii

Presărate pe câmpii,

Ș-avea sate mari și mici,

Pline toate de voinici.

Ce mai freamăt, ce mai zbucium

Când, sunând voios din bucium,

Chema țara la hotare,

De-alergau cu mic cu mare,

De curgeau ca râurile

Și-nnegrea pustiurile.

Amar mie,-ntr-un suspin

Lacrimile vale-mi vin,

Cu năframa de le șterg,

Ele tot mai tare merg.

Și frumoasă mai eram,

Cum n-a mai fost neam de neam.

De-aur mi-erau pletele

Și le-mpleteau fetele,

Rumănă ca un bujor,

Eram dragă tuturor.

Au venit, mări,-au venit

Împărați din Răsărit

Să mă ceară în pețit,

Dar s-au dus cum au sosit.

Veneau crai și veneau soli

Învățați în multe școli,

Cu cuvinte așezate

Mă cerură cu dreptate.

„Bună vreme, baci bătrân,

Împăratu nost' stăpân

Ne-au trimis a întreba

De măriți fata ori ba."

El răspunde-atunci cinstit:

„Dragi voinici, bine-ați venit,

Dragu mi-e să v-ospătez,

Cu voi să mă desfătez,

Dar oricât m-ați întrebat,

Fată n-am de măritat."

Da-mpăratul din Apus

Au venit și nu s-au dus,

Două vorbe că mi-au spus,

Inima că mi-au supus.

Era mândru și-narmat,

Un oștean împlătoșat,

Era mândru și voinic,

N-avea grijă de nimic.

El înalt și eu înaltă,

Ne sta bine laolaltă,

Potriviți cu de prisos,

Eu frumoasă, el frumos,

Amar mie-ntr-un suspin

Lacrimile vale-mi vin,

Cu năframa de le șterg,

Ele tot mai tare merg.

Auzit-au d-auzit

Pețitori din răsărit

Că eu stau să mă mărit,

Iară cum m-am măritat,

Multe neamuri s-au sculat,

Casa doar ne-o vor strica

Și pe noi ne-or depărta;

Mii de limbi curgeau în râuri,

Răsărite din pustiuri,

Și veneau adunături,

Răsărite din păduri,

Mai călări și mai pe jos,

Tot veneau în nour gros,

Veneau roiuri, veneau turmă

Și lăsau pustiu-n urmă,

Veneau turmă, veneau vale

Și surpau cetăți în cale;

Geaba omul meu da piept,

L-împingeau tot înderept.

I-au înfrânt oștirile,

I-au răpit măririle,

Pustiit-au țările,

I-au luat averile,

I-a-nnegritu-i soarele,

I-au robit popoarele.

Eu în codrul cel pustiu

Rătăcind, într-un târziu,

Am aflat din limbi străine

Că bărbatul nu-mi mai vine,

Am aflat dinspre apus

Că bărbatul mi s-au dus,

S-a dus cale nenturnată,

De toți oamenii urmată.

Am aflat din răsărit

Că bărbatul mi-au murit,

Și-au murit și mi-l bocea,

Lumea-ntreagă îl plângea.

Plâns-au toate schiturile,

Toate răsăriturile

Și apusurile toate,

Și noroade, limbi și gloate,

Miazănoapte, miazăzi

Nu-l mai putură trezi.

Plâns-au marea pe-ai ei regi,

Pe-mpărații lumii-ntregi,

Ș-o furtună se lăsă

Ce pământul l-înecă.

Miazănoapte și apus

Neamuri mii pe cale-au pus,

Roiuri mari și prădătoare,

A străinelor popoare,

Ce curgeau, mări, curgeau,

Capăt nici nu mai aveau,

Ca să puie moștenire

Pe sărmana omenire.

Când gândesc l-așa dureri,

Pare-mi-se c-au fost ieri,

Când gândesc l-ai mei ciobani,

Pare-mi-se mii de ani...

Iară când am auzit

Că bărbatul mi-au murit,

Teiu-acesta am sădit,

Crește teiul și-nflorește

Și viața mi-o umbrește.

Și în umbră-i cum trăiesc,

Eu nu mai îmbătrânesc.

Dragul mamei copilaș,

Multe-n lume spune-ți-aș,

Dar mă tem să nu mă lași,

Ci mai dormi, mări, un pic

Că ești crud de ani și mic,

Dormi la umbră, dormi în pace,

Că mama ție ți-a face,

Sub cel tei bătut de vânt,

Pătișorul la pământ;

Multe-s rămurelele,

Tot or bate stelele,

Iară luna va străbate

Dulcea ta singurătate,

Iar când vântul v-aromi,

Mândru mi te-a adormi,

Și când vântul va sufla,

Teiul se va legăna,

Florile-și va scutura.

Iarăși te vei deștepta

Sub rotirea norilor,

În căderea florilor,

Sub lucirea stelelor

Și la jocul ielelor.

Sub frunza stejarilor

La glasul izvoarelor.

Unde-i crucea de la căi

Nu mai plânge, măi ­

Cresc ca frații doi molizi

Râzi, puiule, râzi ­

Unde-s păsări în copaci

Taci, puiule, taci ­

S-adun fete și flăcăi

Dormi, puiule, hăi! ­

Și cum cântă, cum suspină,

Glasul codrului o-ngână,

Și cum doina-și tragănă

Teiul mi se leagănă,

Adormind-o florile

Și privighetorile.

Sună dulce, o auzi-ici,

Începutul unei muzici

Triste și aeriane

Ca sunarea din organe.

Mum-adoarme, pruncul râde,

Teiul vechi i se deschide.

Ies trei zâne ca pe-o poartă,

Câte-o stea în frunte poartă,

Ele-s ursitorile,

Luminând ca zorile,

Mâini ușoare, glasuri slabe,

Pietre scumpe-n mii de boabe

Le încarcă cu podoabe,

Și prin frunze străvezie

A lor glezne argintie

Mai nu calcă pe pământ

Când se leagănă de vânt,

Când ușor de mâni se prind,

Trag un danț și mi-l întind,

Leagănul încungiurând

Și din gură-ncet cântând.

Una-i zice: — Drag băiat,

Să fii mare împărat,

Căci așa fel ți-a fost dat.

Alta-i zice: — Să fii tare

Fără de asemănare,

Cum nu e viteaz sub soare.

Zise-a treia: — Fii cuminte

În purtare și cuvinte,

Și isteț să fii cu duhul,

Cum e luna și văzduhul.

Ah, mai stați, mai stați o clipă,

Nu-i dați daruri ce în pripă

Sunt supuse la risipă;

Daruri ce le dați multora

Dați-le ș-acum altora,

Ci deasupra tuturora

Dăruiți-i lui ceva

Ce în lume nimenea

N-a avut, nici n-o avea.

Zâna-a treia stă pe loc,

Ochii ei sunt plini de foc

Și la mumă se uita

Și astfel îi cuvânta:

Dochie, drăguța mea,

Știi tu ce-ai cerut, ori ba?

Nici o știi, nici o vei ști,

Și eu tot voi împlini.

Zâna pe copil se pleacă,

Ochi-n lacrimi i se-neacă

Și ea zice-încetișor:

Nani, puișor,

Cerul, când o să te scoli,

Ți-o trimite soli,

Căci ți-e dat acum de soarte

Viață fără moarte

Și ți-e dată tinereță

Fără bătrâneță.

Un cuvânt măcar să nu zici,

E sfârșitul unei muzici

Blânde și aeriane

Ca sunarea din organe.

Muma doarme-n ciritei,

Intră zânele în tei,

Muma doarme, pruncul râde,

Teiul vechi se reînchide,

Iară pruncul și cu muma

Față-n față dorm acuma,

Și, cum dorm cu ochiu-nchis,

Au visat același vis.

Share on Twitter Share on Facebook