Norul țipă, dunii latră,

Marea se zvârcole-n veci,

Prin scheletele de piatră,

Ce-n natura cea maratră,

Stau bătrâne, slabe, seci.

În castelul trist și mare,

Ce se nalță rece, sur,

Cu fantasticul lui mur,

Printre stânci cu poala-n mare

Și cu fruntea-n cer de-azur;

În castel izbind de nouri,

Stă-n fereastra ca un arc,

Într-a mărei lungi ecouri,

Fața-n văl de gând și nouri ­

Al serafilor monarc.

Un monarc cu fața pală

Și cu păr de-un aur blond,

Iar în ochiu-i, vagabund,

Vezi lumina matinală ­

Stele-albastre fără fund.

Cine-i îngerul pe maluri,

Ce visează în castel,

Când al mărei vis rebel

Sfarmă lumile-i de valuri

De pământul eternel?

Cine-i zâna fără nume

Ce privește tot în veci,

Printre stânci de pietre seci,

Cum se scutură de spume

Ale mărei unde reci?

Ea privește ca o lună

Dintr-un nor de piatră, sur,

Ce-o întunecă-mprejur

Cerul norii își adună

Și castelul l-înconjur.