Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala

Și muzică-i și visuri și farmec îndelung.

În ochii unui tânăr sădită e răceala

Și note cât de blânde în inimă-i n-ajung.

Amicul cel de-o vrâstă păharul lui îl împle

Și-l cheamă și pe dânsul la masa unde beu;

Pe mânile-amândouă el ține a lui tâmple,

Se uită pe fereastă cum ninge-ncet... mereu.

Se uită cum omătul copaci și case-ncarcă,

Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n ferești,

Atunci i se năzare un vis frumos... și parcă

Revede tinerețea-i cu ochii sufletești.

Colo în depărtare e valea lui natală,

Cu codri plini de umbră, cu râpe fără fund,

Unde izvoară albe murmură cu sfială

Și scapăr-argintie lovindu-se de prund.

Ar vrea ca să mai vadă colibele de paie

Prin stânce încuibate, ce mai că se prăval,

Când luna dintre nouri, crăiasa cea bălaie,

Se ridica prin codri din fruntea unui deal.

Să aib-ar vrea colibă de trestii, mititică,

În ea un pat de scânduri, mușchi verde de covor,

Din pragu-i să se uite la munte cum s-ardică

Cu fruntea lui cea stearpă pierzându-se în nor.

Ar vrea să rătăcească câmpia înflorită,

Unde ale lui zile din visuri le-au țesut;

Unde-nvăța din râuri o viață liniștită,

Părând să n-aibă capăt, cum n-are început.

Mama-i știa atâtea povești, pe câte fuse

Torsese în viață... deci ea l-au învățat

Să tâlcuiască semne și-a păsărilor spuse

Și můrmura cuminte a râului curat.

În curgerea de ape, pe-a frunzelor sunare,

În dulcele-nmiitul al paserilor grai,

În murmurul de viespii, ce-n mii de chilioare

Zidesc o mănăstire de ceară pentru trai,

De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase

O-ntreagă-mpărăție în cuib legănător,

A firii dulce limbă de el era-nțeleasă

Și îl împlea de cântec, cum îl împlea de dor.

Visa copilul... Fruntea-i de-o stâncă răzimată,

Privea uimit în râul ce spumega amar,

Și arunca vo piatră în apa-nvolburată.

Râdea, cânta degeaba... plângea chiar în zădar.

El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare.

Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin

Prin iarba mare trece ș-aminte luătoare

Plivește flori albastre și fire de pelin.

Cunună împletește, o-ncaieră sălbatec

În pletele îmflate, în părul încâlcit

Și ochii râd în capu-i și fața-i e jeratec ­

A lanurilor zână, cu chip sumeț, răstit.

Apoi în codru trece și cântă doina dragă.

Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros,

El sună-n codru verde, trezește lumea-ntreagă,

Picioarele-i desculțe îndoaie flori pe jos.

„Ah! cum nu sunt — ea strigă — o pasăre măiastră

Cu penele de aur ca pasările-n rai;

La Sfânta Joi m-aș duce, aș bate în fereastră

Cu ciocul și i-aș zice cu rugătoriul grai:

Să-mi deie-un măr, în care închisă e o lume,

Palat frumos la munte, în codri înfundat,

Ș-un făt-frumos de mire, înalt, cu dulce nume,

Din sânge și din lapte — fecior de împărat!"

Ea cântă și pocnește în crengi c-o vargă lungă.

O ploaie de flori albe se scutură pe ea,

Un flutur se înalță, cu sete ea-l alungă,

Cu mâna crengi îndoaie și glasu-i răsuna.

Apoi și-aduce-aminte... era o zi frumoasă...

El s-a trezit pe-o punte sub ochii ei de foc...

Ea păru-și dă-ntr-o parte din fața rușinoasă,

Își pleacă ochii timizi și el a stat pe loc...

Ce s-a-ntâmplat de-atuncea nu vrea să ție minte.

Destul că nu mai este... și chipul ei cel blând,

Zâmbirea-i sfiicioasă și ochiul ei cuminte

Sunt duse fără urmă de pe acest pământ.

S-a stins. De-aceea însă ar vrea încă o dată

Să vadă lunca verde, departe valea-n flori,

Unde ades pe brațu-i, în noaptea înstelată,

Ședea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori.

Da, ghicitori, enigme. Ce știa el pe-atunce

De-a vieții grea enigmă, de anii furtunoși?

În lacu-adânc și neted, în mijlocul de lunce,

Părea că vede zâne cu păr de aur roș.

Și trestia cea naltă vuind de vânt mai tare...

La glasu-i asculta el ca basme triste, dulci,

Când rețele din codru pe creții apei clare,

Scăldându-se prin papuri lăsau pe valuri fulgi.