Trecură ani. E noapte. În camera bogată,

Pe-un pat alb ca zăpada, copila sta măreț.

O candelă de aur c-un punct de foc arată

Prin umbra străvezie icoane pe păreți.

Culcată jumătate, copila cu-ntristare

Zâmbește. Plete blonde pe umere cobor

Și cad pe albe perini, iar ochiul ei cel mare

Arată nu amorul — ci setea de amor.

Iar fața ei frumoasă-i de-acea albeață sură,

Brumată ca-n lucirea unui mărgăritar;

Pe brațe de zăpadă, pe sânii ei se fură

A candelei lumină mai rar și tot mai rar.

Iar micile-i picioare ating covorul moale

Și chinuie papucii de-atlaz, care stau jos.

L-a patului ei margini cu fruntea-n a ei poale

Sta în genunche dânsul, privind întunecos...

Sub umeri-unei fețe ca marmura de rece

Sunt umbrele-ntristării, ce-adânci l-arată slab;

Prin ochii mari și negri o îndoială trece,

Ce fulgeră în taină, apoi dispare-n grab.

Din vorba mea nu poate amor să se aleagă?

Nu te iubesc atâta cât știu să te iubesc?

Ai vrea să storc din mare amărăciunea-ntreagă

Și într-o picătură s-o beau, să-nnebunesc?

Spre-a împlini vounul din dorurile tale,

Au pot să fiu, copilă, de trei ori Dumnezeu,

Și ce-au făcut puternic în veacurile sale,

Aceea într-o clipă să pot a face eu?

O, de-aș putea s-amestec a lumii lucruri toate,

După a mea voință un ceas să te încânt,

Cu susu-n jos ar merge a firii legi bogate,

Pustiu ar fi în ceriuri și ceriul pe pământ.

Și la a ta ivire părere-ar ziua noapte,

Astfel de strălucită ai trece-n lanuri verzi,

Încât numai pâraie ți-ar povesti cu șoapte,

Că în a ta privire eu mințile îmi pierz.

Când ai muri, iubito, căci contra morții n-are

Nici Dumnezeu putere, atuncea cu amar

Aș stinge în grămadă sistemele solare

Și-n ăst mormânt te-aș pune ca pe-un mărăgăritar.

Iar eu, eu, singuratec în lumea cea pustie,

În caos fără stele și fără de nimic,

M-aș arunca — un demon — să cad o vecinicie,

De-a pururea și singur deșertul să-l despic.

Iar dacă liberate planetele cu-ncetul

Ar reintra în viață în vechile lor legi,

Ființele lor nouă privească-atunci cometul,

Neliniștind cu zboru-i veciile întregi.

Fantasmă nesfârșită și totuși diafană,

Din lume exilată neaflând limanul său,

Demon, gonit de-a pururi de ordinea tirană ­

       Acela să fiu eu.

Să faci minuni? Nu-i asta. Nu mă-nțelegi, iubite ­

Pe creștetul lui mândru ea mânile și-a pus.

Sunt taine-n astă lume atât de neghicite,

De-ai spune viața toată, tot n-a sfârși de spus.

Vezi tu, eu te-aș vrea těmid, un blând băiet, să-mi spună

Cu ochii plini de visuri zadarnice povești,

S-adorm plecându-mi tâmpla la tâmpla ta — nebună!

Așa cum te visasem ai fost, dar nu mai ești.

Pătate de-ndoiele a vieții tale vise ­

Băiet de-ai fi tu încă, la mine să te-ardic,

Să te privesc cu gene pe jumătate-nchise,

Dar nu mai crezi în visuri, căci nu mai crezi nimic.

Să fii un pagi din basme și eu să fiu regină!

O, cum aș fi de bună și tu ai fi gentil,

Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină,

Căci eu mă simt copilă, de-ai fi și tu copil!

Nu mintea ta, nu ochii, ce fulgeră-n tăcere,

Nu astea mă îngheață de-mi vine ca să mor.

Mă doare — nu știu... glasul amestecat cu fiere,

Căci sufletu-ți e-o rană, suflările-ți mă dor.

Ce vrei? Îmi pare-n ochi-ți că văd o veche vină.

În vorbă amintirea a unei crude munci,

În inimă e-o parte cu totului străină ­

De-ai fost vrodată tânăr, e foarte mult de-atunci!