Aciea este lumea... de-o sfarăm — e sfărmată.

De sfărăm pe vecie acest idol de lut

Eterna pace-ntinde imperiul ei mut

Și soarele pe ceruri se-nchide ca o rană

Ce arde-n universul bolnav de viață vană.

Și marea tace-nceată; cântau strigoi; mișcare;

O noapte condensată, în veci nepieritoare,

Ca noaptea din sicriuri, din groapă, din caverne ­

Povestea liniștită a morții cei eterne...

Nu vezi că deși chipu-mi arat-a fi de gheață,

Un vis al meu căldura-i, lumina și viața?

V-am înșelat, nemernici, v-am închegat în vreme,

V-am aruncat în viață plecați sub anateme

Să vă urâți din leagăn, să v-omorâți în vain,

V-am semănat în spațiu pe voi sămânța Cain,

Să curăț am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat

Și pentru voi anume creai al vieții iad.

Și să vă-nșele vecinic l-am îmbrăcat frumos

Cu nopți senine-n stele, cu soare auros.

În sâmburii durerii eu pus-am fericire,

În vicii am pus miere și în păcat zâmbire.

Tot ce-aspirați în lume, toate-au același fine.

În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine

Și de vă-ntindeți mâna dup-a mea umbra-avară,

Las mantia să-mi cadă și mă revedeți iară.

Coroană, aur, glorii, cântare și comori,

Istorie și nume, iubire și onori

Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:

Atingeți-le numai și veți vedea că-s... eu.

Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge...

Am zugrăvit în ochii-ți semănături de stele.

Moarte și nemurire sunt numai umbre a mele.

Ca să vă-nșel privirea am născocit eu timpul.

El vă arată iadul, imperiul, Olimpul

Și cu mândrie poartă a veciniciei mască

Când mama lui e-o clipă, care când stă să-l nască

Îl și ucide. Totuși, în clipa suspendată,

Dacă din noapte-eternă o ființă se arată,

El vede cer și stele, oceanul, universul;

El nu-mi zărește ochii, el nu-mi aude mersul

Ce-l sperie — trecutul — gigant cu visuri sumbre.

Viitorul gol, nimica și umbra unei umbre.

A clipelor cadavre din cărți el stă s-adune,

În petice de vreme cătând înțelepciune.

Ce înțeles au ele... ce este a lor fire?

Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.

Nu vrei s-asculți de mine. — Nu știi s-asculți. — Mi-e milă.

Nu este dat ca omul cel muritor, în silă

Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită,

Să ducă-n piept durerea — aceea ce menită

A fost ca să o poarte o omenire toată,

Prea grea pentru un om e... ea trebuie sfărmată

În mii bucăți, ca astfel să o puteți purta.

Nefericite iată confesiunea mea.