Cum universu-n stele iubește noaptea clară,

Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit,

Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară

Pe sânu-ți să se-nchidă de lume ostenit.

Simții atunci puternic cum lumea toată-n mine

Se mișcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi

Și-n fruntea mea oglindă a lumilor senine,

Aveam gândiri de preot și-aveam puteri de regi.

Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorât simțirea

În goana lumei oarbe, pe strada în noroi.

De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nșelat privirea,

Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim... noi?

Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată,

Gândirea mea o toamnă ca gândul unui mort,

Sunt ca un imperator cu fruntea devastată:

Demult nu știu nimic de imperiul ce-l port.