C-o bucurie tristă te țin acum în brațe.

Privire în privire și sân la sân trăim,

Și gura ta-mi surâde, și ochii tăi mă-nvață

Când ținem fericirea pe sân cum s-o iubim.

Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,

Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi

Și-o să petrec în pace prin lumile de soare,

În care-oi dăinui?

Nu, nu, copilă scumpă!... De-i auzi în noapte,

Când vei veghea în rugă la candela de-argint,

De-i auzi cum tristă aripa unei șoapte

Te-atinge aiurind,

De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,

Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,

Să știi că prin a nopții de întuneric mare,

La tine, înger, vin!

Și să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă

Prin oalele uitate de veștejite flori,

Să mângâi cu suflarea-mi a ta față pălindă,

Ochii tăi gânditori.

Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,

O, ce m-aș face-atuncea, mărite Dumnezeu?

O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină

În rece zborul său?

Înger venit din ceriuri, oi plânge al tău nume,

L-oi sămăna-n flori palizi și-n stelele de foc,

Cânta-te-aș ca și râul cel scuturat de spume

În nopți ce stau pe loc.

Și aș primbla durerea-mi pe mări necunoscute,

Prin stânci ce stau în aer, prin munți cu cap de fier,

Prin selbele bătrâne și prin pustii tăcute ­

Prin nourii din cer.

Pân-ce bătrân și palid, cu cap pleșuv ca stânca,

Aș rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun'

Și aș culca în piatră inima mea adâncă,

Cu dorul ei nebun.