Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur,

Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,

Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,

Iară ochii-ți, gardianii, mă opresc și mă sumut.

Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,

Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping ­

Mă atrag când stau ca gheața cu privirea desperată,

Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.

O, atunci mâna ta-i tare și respinge cu putere

Mâna mea, care profană ar intra în santuar

Să se-ascundă-n sânii-ți tineri, pe când eu plin de plăcere

Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar.

Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară,

Inima mi-e sântă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu,

Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara,

Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.

Tu surâzi cu nencrezare?... Cât de rea ești tu, copilă!

Lasă ca sub gazul roșu eu la sânii-ți să pătrunz,

Să deschei corsetul ista... Tu roșind să râzi gentilă,

Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepții albi, rotunzi

Și să strecor a mea mână după gâtu-ți de zăpadă!

Tu roșești... tu nu vrei, Marta?... O, de-ai ști ce caut eu...

Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,

Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.

Cungiurând c-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea,

Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu,

Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:

Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu!

Locul ciunt unde aripa se-nalță albă c-argintul

Când tu înger încă-n ceruri pluteai dulce, fericit,

Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul

Te-ai uitat... și-n lumea asta ca copilă te-ai trezit.