Spune-ne, muză divină, de mult iscusitul bărbat, ce

Lung rătăci după ce-au dărâmat Troada cea sfântă.

Multe cetăți de oameni văzu și datini deprinse,

Multe-n inima lui supărări pe mare avut-au,

Chibzuind pentru sufletul lui, alor săi înturnare.

Dar pe tovarăși el nu mântui cu toat-a lui grijă.

Singuri ei gătiră pieirea prin fărădelege,

Căci, nebuni, ei boii-au tăiet luminosului fiu al

Lui Hyperion, încât le luă a-ntoarcerii ziuă ­

De-aste vorbește-ne asemeni puțin a Cronidului fiică.

Toți ceilalți precât de pieire-au scăpat, pre acasă

Ei erau, mântuiți de războaie și de apele mării.

Numai pre el, doritul de patrie și de soție

Nimfa măreață-l oprea, minunata zână Calipso-n

Peștera cea boltită, râvnind de bărbat ca să-l aibă.

În rotitoarea plinire de vremuri trecut-au un an azi,

De când zeii-ntoarcerea-n țară îi rânduise

În Itaca și tot de nevoie el mântuit nu-i

La iubiții lui. Toți zeii-l plâng. Poseidaon

Singur ține mânie într-una el lui Odisseus,

Celui de-o samă cu zeii, nainte de-a ajunge în țară-i.