Ce stă vântul să tot bată

Prin frunza de tei uscată,

Și frângându-i ramurile

Să lovească geamurile?

Iară tu de ce suspini

Când privești peste grădini?

Nu mai sta de tot ofta

Și în gând nu mă mustra:

Că atunci te voi uita

Când nu s-or mai arăta

Lângă mare râurile,

Lângă drum pustiurile,

Luna și cu soarele

Și-n codru izvoarele.

Vei avea de suspinat,

Când vei ști că te-am uitat,

Când vei sta ca să mă-ngropi

Pe cărarea dintre plopi,

Ș-atunci vântul o să bată

Prin frunza de tei uscată,

Scuturând-o, risipind-o,

De ți s-o urî privind-o.