E împărțită omenirea

În cei ce vor și cei ce știu.

În cei dentâi trăiește firea,

Ceilalți o cumpănesc ș-o scriu.

Când unii țese haina vremei,

Ceilalți a vremii coji adun:

Viață unii dau problemei,

Ceilalți gândirei o supun.

Dar pace este între dânșii:

Ce unii fac iau alți-aminte.

Căci până azi domnește-ntr-înșii

A cărții tale graiuri sfinte.

N-a intrat viermele-ndoielii,

Copil e ochiul lor când vede,

Căința văd urmând greșelii,

Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi

Un om din viță pământească,

Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi

Naintea ta să-ndreptățească;

Căci buni și răi trăiesc în tine,

Cuvântul tău e calea lor ­

De-a lor abateri li-i rușine,

Căci tu ești ținta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit,

Căci merit nu-i când nu e luptă.

Asupra ta ei nu se-ntărât

Cu viața-n joc, cu mintea ruptă;

Mânând cu anii colbul școlii,

Ei cred făr-a fi înțeles,

Din cărți străvechi roase de molii

Își împlu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire ­

Minune-i pentru dânșii tot.

Necercetând nimic în fire,

Nimic nu știu, nimic nu pot;

Căci nu-i supusă lămuririi

Gândirea-n capul înțelept ­

La toate farmecele firii

Se bat cu mânile pe piept.

Urmând a cărților străveche

Statornic, nemișcat învăț,

E surdă azi a lor ureche

Privindu-ți firea cu dispreț;

Legată-n lanț e a lor minte

Și rodul minții e sălbatec,

Se plac în mistice cuvinte

Și-esplică totul enigmatic.