Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc

Pe-a cerului arcuri mărețe.

În umede lanuri de-albastru ceresc,

Merg norii cu hainele crețe

Și stâncile rar

Ca stâlpii răsar,

Negriți și-ndoiți de furtună

În lună.

Diamant e în aer, în codri — miros

Și umbră adânc viorie;

Și luna-i a cerului scurt argintos

Și stele păzesc în tărie

Și văile sunt

În aburi de-argint

Pierdute-ntr-al doinelor șuier

Din fluier.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,

Din ceața pustie și rece,

Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,

Cu clipa gândirei se-ntrece

Și calu-i turbat

Zbura necurmat,

Mânat ca de-a spaimelor zână

Bătrână.

Pe umeri de munte, din stânci de bazalt

Castelul de nalță, se-ncruntă,

Și-a murilor muche și creștetu-i nalt

De nouri și ani se-ncăruntă,

Dar astăzi e viu

Și-n glas auriu

Răsună din umbra cea mare

Cântare.

În mii de lumine ferestrele-i ard,

Prin cari se văd trecătoare,

Prin tactul cântării pierdute de bard,

Ivindu-se umbre ușoare;

Trec albe ca-n vânt

Dulci neguri de-argint,

Palatul plutea în magie

Aurie.

Ca cerbul uimit ce prin creștet de stânci

E-urmat de săgeat-arzătoare,

Din căi năruite, din gârle adânci,

Fugarul în tropot răsare

Cu nara arzând

Cu coama pe vânt,

O dată-ncă pinten l-împunge

Și-ajunge.

Iar tânărul sare ușor de pe el

Și prundul sub pasu-i răsună.

Frumos ca din basme și tras prin inel

Și nalt ca și bradul din lună,

C-un salt a suit

Al bolții granit.

Urcat într-un arc de fereastă

Adastă.

Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins

De pare-o perdea în fereastră

Și gratii de fier a lui mână-a cuprins

Uitându-se-n sala cea vastă.

Pe stânci de bazalt

Stă calu-i înalt

Și coama-i i-o îmflă în lună

Furtună.

Sala-i ca aerul scăldat în soare,

Muiat de-a florilor suflet răcoare.

În ea frumoasele ființe albe

Par gânduri palide din visuri dalbe.

De-umărul junilor de razim, zboară,

De raze umede ochii-s izvoare,

Ca-n vânt se leagănă zveltele poze

Prin păr ce flutură cununi de roze...

Și beți de muzică plutesc ca vântul,

Jocul e repede, încet e cântul

Și pe când sufletul stă de beție

Plutesc ființele... o vijelie...

Până ce aria dispare, trece...

O rază timidă în ziua rece.

Apoi perechile stând risipite

S-adun în grupele orânduite

Și din amestecul de vise dalbe,

Din trecătoarele ființe albe,

Iese ca aria dintre suspine

Regina albelor nopții regine,

Sau cum din zilele poetic june

A idealului iese minune.

Păru-i ca aurul fața-ncadrează,

Cunună-n undele-i se furișează,

Se-ndoaie talia-i în albă haină

Parcă-i o těmidă a nopții taină.

Pe-o liră gingașă și argintie

Mânuța-i coardele le-ncurcă vie,

Prin blânde notele lirei de-amor

Glasul ei tremură dulce ușor:

Prin bolta ferestei înguste

Mă uit într-al văilor rai,

Cum codrii în cale-i supune

Furtuna, copila de crai.

Prin păru-i de aur, coroană

Cu colțuri în fulger și jar,

Ea apele-n cale-i aplană

Și-ndoaie bătrânul stejar.

Prin poarta îngustă din murii

Grădinei, cetății-mi din stânci,

Cobor în adâncul pădurii

Unde-izvoarele murmur adânci.

Prin nourii rupți trece luna

Și-n sufletu-mi dor a pătruns.

Și părul mi-l îmflă furtuna

Și ochii-mi se-neacă de plâns.

Doresc doar ca în fundul mării

Să mă ia cu sine-n sarai,

În nalte albastrele sale,

Furtuna, copila de crai.

Doresc ca să intru cu luna

În dome de nouri, ce pier ­

Doresc cu popoare de stele

Să merg drumul mare din cer.

Ce caut eu nu vă știu spune,

Eu singură nu știu ce vreu,

Atât e de tainic ascunsă

Dorința în sufletul meu.

Mi-e ciudă pe frunza cuminte,

Pe vorbarețe valuri de râu,

Ele-mi spun ce dorește-al meu suflet,

Ce singură eu nu știu.

Și flori și crenge și stele

În ciuda mea taine îmi spun ­

Ah! cum le-aș smulge pe toate

Să fac din ele cununi.

În codru o creangă se-ndoaie,

O poartă prin frunze, și-n prag

Un chip cu ochi mari se ivește ­

Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

Un murmur feeric dezmiardă voios

A salei tăcere senină.

Din bolta ferestei arcată pompos

S-aude vibrând mandolină

Și-un eco ușor

Petrece cu-amor,

Cu dulcea vibrare de strune,

Ce spune.

Și toată viața lui, tot ce-a cules

Din unde, din munte, din vale,

Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres

Alunecă-n cântecu-i moale

Ș-al coardelor grai,

Frumos ca din rai,

Amestecă-n vorbe de miere

Durere:

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc — stele li scapără-n cale,

Apele plâng clar izvorând în fântâne ­

Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

Umezi se nasc stele pe bolta senină ­

Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,

Streșine vechi, casele-n lună ridică,

Scârție-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp, toaca răsună mai tare ­

Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,

Sufletul meu arde d-iubire ca para.

Ah! în curând valea și satu-amuțește,

Ah — în curând pasu-mi spre tine grăbește,

Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi spune-ți-oi cum îmi ești dragă!

Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr ­

Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,

Ap-am să beau din a ta gură frumsețe,

Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe.

Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină,

Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,

Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii ­

Stelele-n cer mișcă-auritele zodii.

Ne-om rezima capetele-unul de altul

Și surâzând vom adormi sub înaltul,

Vechiul salcâm — astfel de noapte bogată

Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

...................................................

Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,

De nouri grămezi se adună

Și unul pe altul, măiestru urcat,

Ei par o cetate în lună.

Și bolțile-n muri

Și stâlpii sunt suri,

Lumina prin arc de fereastră

E-albastră.

În halele-albastre — ănstelatele bolți ­

Te uiți prin coloane de nouri

Și luna ieșind dintr-a stâncilor colți

Le împle cu mii de tablouri.

Lumina-i de-argint

În nouri s-a frânt

Și se-ncheagă prin naltele dome

Fantome.

În hainele albe de neguri de-argint

Și creții de roze purpure,

Și părul pe frunte cu stele e prins,

Ca îngerii albe și pure ­

Prin gene de nor,

Ca visuri strecor,

Ducând înstelata lor viață

Prin ceață.

Un șuier în noapte, prin codri, un vânt,

Un freamăt — și totul dispare...

Și nori se-ncrețesc risipiți și s-avânt.

În lună stau stâncile rare ­

Iar junele-iubit

E-un brad putrezit

Pe trunchi de granit, pe ruine

Bătrâne.