Miradoniz avea palat de stânci.

Drept streșină era un codru vechi

Și colonadele erau de munți în șir,

Ce negri de bazalt se înșirau,

Pe când deasupra, streșina antică,

Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt.

O vale-adâncă ce-ngropa în codri,

Vechi ca pământul jumeta din munte,

Mâncând cu trunchii rupți scările negre

De stânci, care duceau sus în palat ­

O vale-adâncă și întinsă, lungă,

Tăiată de un fluviu adânc bătrân,

Ce pe-a lui spate văluroase pare

A duce insulele ce le are-n el ­

O vale cât o țară e grădina

Castelului Miradoniz.

Iar în castel de treci prin colonade

Dai de înalte hale cu plafondul

Lor negru strălucit și cu păduri

De flori. Păduri cărora florile

Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii,

Și crini, ca urnele antice de argint,

Se leagănă pe lugerii cei nalți,

Iar aerul văratic, dulce, moale.

Ca stelele sunt musculițele prin frunze

Și împlu aerul cel cald cu o lumină

Verzuie, clară, aromată. Fluturi ­

Cu părul de-aur și cu aripioare

De curcubău — în haine de argint

Din floare-n floare fâlfâiesc și-și moaie

Gurițele-umede și roșii în potirul

Mirositor și plin de miere-al florilor.

Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase

Și verzi-întunecoase, presărate

Cu sori dulci înfoiați, mirositori ­

E-o florărie de giganți. Într-un loc

Crăpată-i bolta de granit, de cauți

Prin streșina de codru până sus,

Unde în ceruri lin plutește luna.

Ea-i o regină tânără și blondă

În mantia-i albastră constelată,

Cu mâinile unite pe-al ei piept

De neauă... Trece luminând cu ochii

Albaștri, mari, prin straturi înflorite

De nori, ce înfoiate îi oferă

Roze de purpur, crinii de argint;

Din când în când cu mâna-i argintoasă

Ea rupe câte-o floare și-o aruncă

Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur;

Colo un nor se nalță sfânt și sur,

Se-ncheagă, se formează — ncremenește,

Devine-un templu grec și plin de umbra

Columnelor ce-l înconjor — și prin columne

Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei.

Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i

De diamante-n stele contopite

Brilează-n noapte — tăriile negre

A domei se-nsenină — și ea intră

În el. — Columnele-ard sub clara ei lumină

Și aruncă umbra una-ntr-alta.

Ea intră-n domă... stelele-o urmează.

Și noaptea sântă plină-i de-ntuneric

Pe râul sânt ce curge-n valea mare

Care-i grădina cea din codri vechi

A lui Miradoniz. — Insule sfinte

Se nalță-n el ca scorburi de tămâie.

Copile sunt cu ochi rotunzi și negri,

Cu flori de aur, de smarald — cu stânce

De smirnă risipită și sfărmată

În bulgări mari. Pe mândrele cărări,

Ce trec prin verzile și mândre plaiuri,

E pulbere de-argint. Pe drumuri

Cireși în floare scutură zăpada

Trandafirie a-nfloririi lor,

Vântul le mână, văluros le nalță,

De flori troiene în loc de omăt

Și sălcii sfinte mișcă a lor frunză

De-argint deasupra apei și se oglindează

În fundul ei — astfel încât se pare

Că din aceași rădăcină crește

O insulă în sus și una-n jos.

Și nu-i nimica în aceste ramuri:

Dintr-un copac într-altul numai țes

Painjini de smarald painjinișul

Cel rar de diamant — și greieri cântă,

Ca orologii aruncate-n iarbă.

Și peste râul mare, de pe-un vârf

De arbore antic țesut-au ei

Un pod din pânza lor diamantoasă,

Legându-l dincolo de alți copaci.

Prin podul străveziu și clar străbate

A lunei rază și-nverzește râul

Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră

Nemaivăzută feerie. — Iară peste pod

Trece albă, dulce, mlădioasă, jună,

Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur

Lin împletind în crinii mânilor,

Ivind prin haina albă membri-angelici,

Abia călcând podul cel lung cu-a ei

Picioare de omăt, zâna Miradoniz.

Ea-ajunge în grădina ei de codri

Și rătăcește, — o umbră argintie

Și luminoasă-n umbra lor cea neagră;

Ici se pleacă spre a culege o floare,

Spre-a arunca în fluviul bătrân,

Colo aleargă dup-un flutur,

Îl prinde — îi sărută ochii și-i dă drumul;

Apoi ea prinde-o pasăre măiastră

De aur, se așază-ntr-a ei aripi

Și zboară-n noapte printre stele de-aur.