Egipetul

Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur,

Peste el cerul d-Egipet, desfăcut în foc și aur;

Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc,

Flori juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,

Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,

Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.

Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese,

Păsări, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese,

Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor.

Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-isvoară,

Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară

Cătră marea liniștită, ce înecă a lui dor.

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și țări ferice;

Memphis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice,

Mur pe mur, stâncă pe stâncă — o cetate de giganți —

Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție!

Au zidit munte pe munte în antica lor trufie,

I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț

Și să pară răsărită din visările pustiei,

Din năsipuri argintoase în mișcarea vijeliei,

Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald

Ș-aruncat în depărtare... Colo se ridic trufașe

Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe,

Racle ce încap în ele epopeea unui scald.

Se-nserează... Nilul doarme și ies stelele din strungă,

Luna-n mare își aruncă chipul și prin nori le-alungă.

Cine-a deschis piramida și înăuntru a intrat?

Este regele: în haină de-aur roș și pietre scumpe

El intră să vad-acolo tot trecutul. — I se rumpe

A lui suflet când privește peste-a vremurilor vad.

În zadar guvernă regii lumea cu înțelepciune.

Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune;

În zădar caut-al vieții înțeles nedezlegat.

Iese-n noapte... ș-a lui umbră lungă-ntins se desfășoară...

Pe-ale Nilului lungi valuri. — Astfel pe-unde de popoară

Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat...

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde,

Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde

Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint,

Toat-a apei, a pustiei și a nopții măreție

Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăție,

Să învie în deșerturi șir de visuri ce te mint.

Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gure

De-a isvorului său taină, despre vremi apuse, sure,

Sufletul se-mbată-n visuri, care-alunecă în zbor.

Palmii risipiți în crânguri, auriți de-a lunei rază,

Nalță zveltele lor trunchiuri. — Noaptea-i clară, luminoasă,

Undele visează spume, cerurile-nșiră nori.

Și în templele mărețe — colonade-n marmuri albe,

Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe,

Și al preoților cântec sună-n harfe de argint;

Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună,

Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic sună;

Și sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.

În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur.

Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur,

Unde-a ceriului mii stele ca-ntr-un centru se adun.

El în mic privește-acolo căile lor tăinuite

Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite

Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun.

Și se poate că spre răul unei ginți efeminate,

Regilor pătați de crime, preoțimei desfrânate,

Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors;

Ș-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri,

Astupând cu el orașe, ca gigantice sicriuri

Unei ginți, ce fără viață-ngreuia pământul stors.

Uraganu-acum aleargă pân' ce caii lui îi crapă;

Și în Nil numai deșertul nisipișul și-l adapă,

Așternându-l peste câmpii cei odată înfloriți.

Memphis, Teba, țara-ntreagă coperită-i de ruine,

Prin deșert străbat sălbatec mari familii beduine,

Sorind viața lor de basme prin câmpie nisipiți.

Dar ș-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde,

Noaptea flamingo cel roșu, apa-ncet, încet pătrunde,

Ș-acum luna argintește tot Egipetul antic;

Ș-atunci sufletul visează toat-istoria străveche,

Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche,

Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.

Ș-atunci Memphis se înalță, argintos gând al pustiei,

Închegare măiestrită din suflarea vijeliei...

Beduini ce stau în lună, o minune o privesc,

Povestindu-și basme mândre îmbrăcate-n flori și stele

De orașul care iese din pustiile de jele;

Din pământ și de sub mare, s-aud sunete ce cresc.

Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;

Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;

Sub nisipul din pustie cufundat e un popor,

Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce

Sus în curțile din Memphis, unde-n săli lumină luce;

Ei petrec în vin și-n chiot orice noapte pân-în zori.

Share on Twitter Share on Facebook