Aveam o muză, ea era frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viața ta

Poți ca să vezi icoana radioasă,

În strai de-argint a unui elf de nea!

Păr blond deschis, de aur și mătasă,

Grumazii albi și umeri coperea,

Un strai de-argint strâns de-un colan auros

Strângea mijlocul ei cel mlădios!

Și talia-i ca-n marmură săpată

Strălucea albă-n transparentul strai,

Sâni dulci și albi ca neaua cea curată,

Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;

Abia se ține haina cea bogată

Prinsă ușor cu un colan de pai,

Astfel adesea mă găsea veghind

Nori străbătea o umbră de argint.

Crinul luminei strălucea în mână

Reflectând dulce mândrul ei obraz,

Razele dulci loveau fața-i senină,

Rotunzii umeri și-albul ei grumaz;

Părul lucea ca auru-n lumină,

Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,

Ochi mari albaștri-n gene lungi de aur

Și fruntea-i albă-ntunecată-n laur!

O dată-n viața-i muritorul vede

În visul său un chip așa d-ales!

Eu... fericit c-amantul blondei Lede,

Nebun de-amor, eu o vedeam ades,

Venea-n singurătatea mea pe îndelete,

Rătăceam mâna-n păru-i blond și des,

De pe-umeri haina-i luneca ușor ­

Vedeai rotundul braț pân-subsuori.

Părea c-așteaptă de a fi cuprinsă,

De-a-și simți inima bătând cu dor,

Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,

Ca graiul ei să tremure ușor,

Să văd privirea veselă și plânsă,

Să aud glasu-ntunecat de-amor

Și la ureche dulce să-i repet

Cântul, ce-n gândul meu se mișcă-ncet.

O, îmi șoptește numa-n dulci cuvinte

Neînțelese, pline de-nțeles,

O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,

Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,

Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte

C-un înger ești ce fu din cer trimes,

Ca să mângâi junia mea bogată

Cu-a ta zâmbire dulce și curată.

S-apropia, în aer suspendată,

Și brațul ei grumazu-mi cuprindea,

Priveam în sus la fața-i luminată,

La gura-i mică care surâdea ­

Din ochi albaștri raza-ntunecată,

Plină de-amor în ochiul meu cădea,

Talia ei subțire-n colan strânsă

Tremura scump de brațul meu cuprinsă.

Ea a murit. — Am îngropat-o-n zare.

Sufletul ei de lume este plâns. ­

Am sfărmat arfa — și a mea cântare

S-a înăsprit, s-a adâncit — s-a stins.

Îmi plac a nopții turburate oare,

Îmi place de dureri să fiu învins;

O, de-aș orbi, de-aș amuți odată,

Că-n lume nu văd lumea căutată!

Eu nu văd munții înecați de nouri,

De care gându-mi vultur s-acăța;

N-aud a mării înmiite-ecouri,

Ce-n glasul meu măreț s-amesteca;

În codri-antici n-aud muget de bouri,

Trezind zilele vechi în mintea mea,

Codrul din munți, râul din vale-mi tace ­

De ce nu pot în praf a mă preface!