O candelă subțire sub bolta cea înaltă

Lumină peste regii cei dacici laolaltă,

Cari tăiați în marmur cu steme și hlamide

Se înșirau în sală sub negrele firide,

Iar colo-n fruntea salei e-un tron acoperit

C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit.

Iar chipu-i — cel din urmă în lungul șir de regi ­

Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înțelegi.

Deodată crâșcă fierul în dosu-unei firide.

A unei tainiți scunde intrare se deschide,

De sub o mantă lungă se-ntinde-o albă mână,

Ce ține o făclie aprinsă de rășină,

Care îi bate-n față și-i luminează chipul...

Pe-un stâlp tăiat, orlogiul își picură nisipul.

Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni ­

Ca umbra cu ființa sunt amândoi asemeni ­

Încet înaintează, făclia și-o ridică

Ș-urechea ațiind-o el asculta: „Nimică!

Un ceas mai am, și iată că voi ajunge-n fine

Atât de sus în lumea creată pentru bine.

Creată pentru bine ne spun cărțile vechi,

De mii de ani ne sună legenda în urechi...

Și am văzut virtutea găsind a ei răsplată,

Ce nu numai de oameni — de zei e-nvidiată,

Răsplată prea frumoasă: un giulgi și patru scânduri.

De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri:

Să-mi stâmpăr lăcomia? Pe lângă dulci izvoară

Să trec murind de sete pentru-o așa comoară?

Pe când c-un om în lanțuri — de-i frate chiar, ce-mi pasă

Dacă-l împing în laturi? — O cale luminoasă

Nainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,

De-ale virtuții bunuri să aibă singur parte.

Ei! Lumea-i împărțită în proști și în șireți,

Iar patimelor rele viclenii le dau preț.

Sămânța roditoare se cade ca să sameni.

Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.

Voiești ca să se-nchine cu toți l-a tale oase,

Atunci învie-într-înșii pornirea dușmănoasă,

Invidia și ura botează-le virtuți,

Numește-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuți,

Pe cel viclean și neted numește-l înțelept,

Nebun zi-i celui nobil și simplu celui drept,

Din patimi a mulțimii fă scară la mărire

Și te-or urma cu toții în vecinică orbire.

Cu laude mângâie deșertăciunea lor,

Din roiuri risipite vei face un popor

Și sigur fii la rele de-a pururea urma-va,

Cu sânge și cenușă pământul presura-va...

Ferește-te de una, să te păzească ceriul,

Să nu te-mping-un demon a spune adevărul.

A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreț,

Că pentru-o vorbă goală jertfești a lor vieți,

Că-n tine nici îți pasă măcar de-ale lor păsuri,

Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,

Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,

Că tot ce e ca dânșii e vrednic ca să piară."

Deodată iar ascultă... se îmflă a lui nări,

Aude glasuri multe și pași urcând pe scări,

Iar ușa de la mijloc dă aripele-n laturi,

De intră voievozii de țări și de olaturi,

În fruntea lor c-un preot bătrân... Iară moșneagul,

Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul

De aur și-l ridică: „Brigbelu, iată ora

Că-n numele mulțimii și-n fața tuturora,

Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare

Și dacă nici acuma din umbră-i nu răsare,

Să-ți oferim coroana, căci legea ne prescrie

Ca peste-un an nici tronul deșert să nu rămâie,

Nici văduvă coroana de tâmpla cuvenită".

Pe un tripod s-aduce cățuia aurită.

Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oștenii,

Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.

De fumul lor albastru se împle bolta naltă,

S-acopere mulțimea, iar flăcările saltă,

Toți în genunchi cu groază ascultă în tăcere

Iar preotul începe cu glas plin de durere:

„În numele Celůia, al cărui vecinic nume

De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,

Când limba-i neclintită la cumpenile vremei,

Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei

Regești, și pentru dânsa te chem — dacă trăiești

O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsai de unde ești."

Pe ochi țiind o mână făcliile-și întind,

La sfântul foc din mijloc cu toți și le-aprind.

Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,

Iar brațele ridică făcliile în aer.

Iar preotul smuncește c-o mână pânza fină

Ce-acopere statua de marmură senină

Și țesătura neagră de-un fin și gingaș tort

Lăsând să cadă-n flacări, șoptește-adânc: — E mort!

Brigbelu se repede-n fereastă și privește.

O mare de lumină pe-o clipă îl orbește,

El vede mii de facle lucind și mii de suliți,

Mulțimea și ostașii se-mping vuind pe uliți,

Iar negre tac deasupra a capiștelor bolți

Ș-ale cetății ziduri c-un turn la orice colț.

S-a strecurat mulțimea și sala-i iar pustie.

Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie...

Adânc fugiră ochii în cap, pierit e chipul,

Orlogiul în uitare demult și-a scurs nisipul,

Când iată o femeie mai albă ca omătul,

Ieșind încet din umbră, o-ntoarce de-a-ndărătul,

Privește cum din discul de aur iese fum

Și zice rar și rece: — Ești mulțămit acum?

Atuncea el tresare și ochii învârtește.

Cum sta-nainte-i naltă, privind o mistuiește:

„O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,

Odor cu păr de aur și ochiul înțelept.

Ca zece morți deodată durerile iubiri-s,

Cu-acele morți în suflet eu te iubesc, Tomiris."

„Dar lasă-mă — ea strigă. — Ce galben ești la față,

Suflarea ta mă arde și ochiul tău mă-ngheață.

Ce mă privești atâta? A ta căutătură

Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.

Ce ochi urât de negru! Cum e de stins și mort!

Închide-l, ah, închide-l — privirea ta n-o port..."

„Dar, mă iubești, Tomiris — tu mă iubești atât,

Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit."

„Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-ești domn

Și te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.

Simt că l-a ta privire voințele-mi sunt sterpe,

M-atragi precum m-atrage un rece ochi de șerpe,

Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,

Căci te urmez și totuși din suflet te urăsc".

El o cuprinde... Fața ei albă atuncea piere

Și gura ei se strânge de-o stranie durere.

Ea ar țipa și glasul în gât i se îngaimă.

Ea îl sorbea cu ochii, deși murea de spaimă...

Și cum stau mână-n mână... tresar, tot mai aproape

Se strâng și peste ochii-i își lasă-a ei pleoape.

Din tainiță adâncă părea c-aud un vaier.

Deasupra ei Brigbelu, nălțând făclia-n aer,

Îi zise:„O, iubito, din nou ți se năzare."

Iar ea mereu ascultă, ș-aude i se pare:

„Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!"