Brigbelu, rege tânăr din vremea cea căruntă,

Pe zeii vechii Dacii i-a fost chemat la nuntă.

Frumos au ars în flacări prinosul de pe vatră,

Pe când intrară oaspii sub bolțile-i de piatră.

În capul mesei șade Zamolxe, zeul getic,

Ce lesne urcă lumea cu umăru-i atletic.

În dreapta lui sub vălul de ceață mândrul soare,

În stânga-i șade luna sfioasă, zâmbitoare...

Din sale depărtate pătrunde zvon de armă.

Prin el cimpoiul scitic pornește dulcea-i larmă,

Trezind greoiul ropot de danț, căci la un loc

Toți oaspeții mai tineri loveau baltage-n joc,

Iar tinerele fete cu ei jucând de-a valma

Se-nvârt și se mlădie ușor sunând cu palma.

La mijlocul de masă pe tronu-i șade el

Cu plete lungi și negre, întunecos, Brigbel.

Și răzimat pe spată al zeilor fiastru

Privea-n ochii miresei al cerului albastru.

Frumoși ca două basme, izvoarele uimirii-s,

În păru-i lung de aur se învălea, Tomiris.

Încolo, voievozii, boiarii după treaptă

Șoptesc cu admirare în barba înțeleaptă

Când spune cântărețul povești din alte vremuri,

De regi de-a căror fapte te miri și te cutremuri.

Spunea cum din deșerturi, ce nu mai au hotară,

Venit-au de la Nilul cu tainice izvoară,

Pe negrele corăbii cu mii de mii gloate,

Stăpânul pe Egipet cu-averile lui toate.

Apoi veni acela ce-au frânt pe Minotaur,

Tezeu, să cate lâna cu mițele de aur.

Apoi târziu în urmă veni străinul oaspe

Clădind pe Istru poduri — Dariu al lui Istaspe,

Un rege, ce în lume nu-și găsea loc să-ncapă,

În Dacia venise, cerșind pământ și apă.

Și povestea bătrânul de neamuri curgând râuri,

Din codri răsărite, ieșite din pustiuri

Și cum pieriră toate pe rând precum veniră

Și cum cătând norocul mormântul și-l găsiră.

Și pe când toți ascultă, chiar regii din firide,

Cu gura-n pumn ghidușul se strâmbă și tot râde.

Cu mutra lui de capră și trup schilod de faun

Își târâie piciorul ținându-se de scaun.

Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu umbra lată cu flori pân-în pământ

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt.

Deodată-n fundul salei, apare sub un arc,

Cu stânga răzimată de spada-i de monarc.

Nebunul Sarmis — care-i cu craiul frate geamăn­

Ca umbra cu ființa-i ei amândoi s-asamăn.

Dar galben e la față și ochii ard în friguri

Și vânătă-i e gura. El vine cu pași siguri

Și pe pumnaru-și scapă Brigbel mâna regală.

Din tron pe jumătate cu furie se scoală...

Nebunu-nalță dreapta, se uită lung la el ­

Cu mâna pe pumnaru-i încremeni Brigbel.

Și ca să înțeleagă nainte-i ce se-ntâmplă

Nebunu-și trece mâna la ochi, apoi la tâmplă,

Se uită turbur, pare că și-ar aduce aminte

De-o veche povestire, cu jalnice cuvinte.

Cu glasul lui ce sună adânc, ca de aramă,

El noaptea cea eternă din evii-i o recheamă,

Arată cum din neguri cu umeri ca de munte

Zamolxe, zeul vecinic, ridică a sa frunte

Și decât toată lumea de două ori mai mare,

Își pierde-n ceruri capul, în jos a lui picioare.

Cum sufletul lui trece vuind prin neagra ceață,

Cum din adânc ridică el universu-n brață,

Cum cerul sus se-ndoaie și stelele-și așterne,

O boltă răsărită din negure eterne,

Și decât toată lumea de două ori mai mare

În propria lui umbră Zamolxe redispare.

„Priviți-l cum stă mândru și alb pe naltu-i jeț!

El îmflă răsuflarea vulcanului măreț,

Dacă deschide-n evii-i el buza cu mânie

Și stelele se spulber ca frunzele de vie;

El mână în uitare a veacurilor turmă

Și sorii îi negrește de pier fără de urmă.

Dacă se uită-n mare, ea tremură și seacă.

De-și pleacă a sa frunte, tot ceru-atunci se pleacă.

Ci-n evii tăi, Zamolxe, tu n-ai creat vreodată

Un chip mai blând, mai gingaș decât ăst chip de fată!

Gândirea ta, divine, abia putu s-adune

Din mii minuni din lume o singură minune,

Căci numai ție singur îți fuse cu putință

S-unești atâta farmec cu-atâta necredință...

Dar nu ți-o cer, tot darul ți-l zvârl iar la picioare.

De-a lumii tale bunuri privirea azi mă doare...

Nici vin să-mi cer coroana, nici țara mea. O dărui

Fășii s-o rup-oricine și cum îi place-oricărui.

La ce-aș mai cere-o țară, în care nu-i credință,

Unde un frate pe-altul s-ucidă-i cu putință!

Rebel! făcuși din sceptru unealtă de ocară

Ș-ai dat tu însuși pildă din om să fie fiară.

Eu lumii trebuit-am, dar ție-ți trebui ea,

Să fie rea, smintită, coruptă, cum o vrea,

Tu ești din a ei milă stăpân și s-o urmezi

Tu trebui, ca mai bine în scaun să te-așezi;

Ca nu de vro suflare pe dânsul să te clatini

Căta-vei să iei ochii prostești cu nouă datini.

Din Sybaris vei strânge bătrâni cu bărbi boite,

Ca neamului să-i deie naravuri mai spoite,

S-arate cum moșnegii, îmbălsămiți ca mumii

Întrec și tineretul în scandelele lumii!

Strămoși pierduți în veacuri, rânduitori de cete,

Coroana mea ș-a voastră e plină azi de pete.

O, voievozi ai țării, frângeți a voastre săbii

Și ciuma în limanuri să intre pe corăbii.

Puteți de-acum să rumpeți bucăți a mele flamuri,

Mânjit pe ele-i zimbrul adunător de neamuri,

De azi al vostru rege cu drag va să îngroape

Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.

Ș-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndrept,

Căci voi să-ngălbenească și sufletu-ți din piept

Și ochii-n cap să-ți sece, pe tron să te usuci,

Să sameni unei slabe și străvezii năluci,

Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos

Și spaima morții intre-ți în fiecare os.

În orice om un dușman să știi că ți se naște,

S-ajungi pe tine însuți a nu te mai cunoaște,

De propria ta față, rebel, să-ți fie teamă

Și somnul — vameș vieții — să nu-ți mai ieie vamă.

Te miră de gândirea-ți, răsai la al tău glas,

Încremenește galben la propriul tău pas,

Și propria ta umbră urmând prin ziduri vechi,

Cu mânile-ți astupă sperioasele urechi,

Și strigă după dânsa plângând, mușcând din unghii

Și când vei vrea s-o-njunghii, pe tine să te-njunghii!...

Te-aș blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!

De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai.

Durerile-mpreună a lumii uriașe

Te-ating ca și suspinul copilului din fașe.

Învață-mă dar vorba de care tu să tremuri,

Sămănător de stele și-ncepător de vremuri.

Tomiris! vis de aur în viața-mi, să te cert?

Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ți le iert!

e să te blestem oare? Căci visul mângâios

A trebuit să piară... Prea, prea era frumos.

Cu-amor atât de fără de margini și de-nalt

Nu se cădea să ție un om la celălalt.

Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,

Prea ne uitasem astfel de tot și tu și eu.

Cereasca fericire nu se putea să țină,

Nu se cădea s-o aibă o mână de țărână,

În lumea de mizerii și lacrimi nu e loc

Pentru atâta milă și pentru-atât noroc...

De-aceea-n codri negri mă-ntorc să rătăcesc.

În umbra lor eternă eu umbra-mi mistuiesc,

Privesc cum peste frunze uscate fără urme

Aleargă zimbrii negri și cerbii fug în turme,

Iar lângă vechi fântâne de lume date-uitării

Privesc în iarba-naltă sirepii albi ai mării.

Se clatin visătorii copaci de chiparos

Cu ramurile negre uitându-se în jos,

Iar tei cu frunză lată, cu flori pân-în pământ,

Spre marea-ntunecată se scutură de vânt."