De vrei ca toată lumea nebună să o faci,

În catifea, copilă, în negru să te-mbraci ­

Ca marmura de albă cu fața ta răsari,

În bolțile sub frunte lumină ochii mari

Și părul blond în caier și umeri de zăpadă ­

În negru, gură-dulce, frumos o să-ți mai șadă!

       De vrei să-mi placi tu mie, auzi? și numai mie,

Atuncea tu îmbracă mătasă viorie.

Ea-nvinețește dulce, o umbr-abia ușor,

Un sân curat ca ceara, obrazul zâmbitor

Și-ți dă un aer timid, suferitor, plăpând,

Nemărginit de gingaș, nemărginit de blând.

       Când îmbli, a ta haină de tine se lipește,

Ci gingaș-mlădioasă tu râzi copilărește.

De șezi cu capul mândru pe spate lin lăsat,

Tu pari sau fericită, sau parc-ai triumfat...

Ciudat... Stau melancolic, greoi ca și un trunchi,

Când veselă ți-ai pune chiar talpa pe genunchi.

Căci mă cunosc prea bine și nu-mi vine să cred

Că mă iubești pe mine tu, tu! ce eu te văd

Atâta de frumoasă, atât de răpitoare,

Atât — cum nu mai este o alta pe sub soare;

Îți bați tu joc de mine, cu ochii mă provoci

Și vrei cu al meu suflet tu numai să te joci...

Ș-apoi... Merit eu oare mai mult de la un înger

Decât de-a lui privire eu sufletu-mi să-mi sânger?

O, bate-ți joc, copilă, ucide-mă de vrei,

Zâmbirea gurei tale, un vis din ochii tăi

Mai mult e pentru lume decât un trai deșert...

Și încheierea vieții-mi: pe tine să te iert.

Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă,

De care nime-n lume, ah, nimeni nu întreabă.

Și am visat odată să fiu poet... Un vis

Deșert și fără noimă ce merit-un surâs

De crudă ironie... Și ce-am mai vrut să fiu?

Voit-am a mea limbă să fie ca un râu

D-eternă mângâiere... și blând să fie cântu-i.

Acum... acuma visul văd bine că mi-l mântui.

Căci toată poezia și tot ce știu, ce pot,

Nu poate să descrie nici zâmbetu-ți în tot.

Te-am îngropat în suflet și totuși slabii crieri

Nu pot să te ajungă în versuri și descrieri.

Frumseța ta divină, nemaigândită, sfântă

Ar fi cerut o arfă puternică, ce-ncântă;

Cu flori stereotipe, cu raze, diamante,

Nu pot să scriu frumseța cea vrednică de Dante.

O, bate-ți joc de mine, pigmeu deșert, nedemn,

Ce am crezut o clipă de tine că sunt demn.

O, marmură curată, o, înger, o, femeie,

Eu să te-ating pe tine cu-a patimei scânteie,

Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui

C-al meu e trupul dulce? c-a mele: fața-i, chipu-i...?

Nebun ce sunt... Nu râzi tu? O, râzi de mine... Râzi.

Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-mi închiz,

Să nu mai văd nainte-mi acea frumoasă zeie,

Cu capul ei de marmur pe umeri de femeie...

Astfel îmi trece viața, astfel etern mă chinui

Și niciodată, Ana, nu m-a lăsat la sânu-i,

Căci ea nu vrea iubire... vrea numai adorare...

Tâmpit să-mi plec eu fruntea ca sclavul la picioare

Și ea să-mi spuie rece: „Monsieur, ce ai mai scris?"

La glasu-i chiar ironic, să fiu în paradis,

Să fiu prea, prea ferice, de-a vrea să cate numa

Pe acest mizerabil, ce o privește-acuma.

Da, da! să fiu ferice de-un zâmbet, de-un cuvânt,

Căci zâmbetul mai mult e ca viața-mi pe pământ.

Să simți cum că natura își bate joc de noi:

Ici-colo câte-un geniu — și preste tot gunoi.

Și eu simt acest farmec și-n sufletu-mi admir

Cum admira cu ochii cei mari odat- Shakespeare.

Și eu, eu sunt copilul nefericitei secte

Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte;

Dar unde este dânsul cu geniu-i de foc

Și eu, fire hibridă — copil făr- de noroc!

Făr- de noroc? De ce dar? Au nu sunt fericit

Că-n calea mea o umbră frumoasă s-au ivit?

Nu mi-e destul-avere un zâmbet trecător,

O vorbă aruncată ironic — de amor?

Comoară nu-i destulă privirea, un cuvânt,

Ce viața-mi însoți-va de-acum pân-în mormânt?

Sunt vrednic eu a cere — sunt demn să am mai mult?

A lumei hulă oare în juru-mi n-o ascult?

Putut-am eu cu lira străbate sau trezi

Nu secolul, ca alții — un ceas măcar, o zi?

Cuvinte prea frumoase le-am rânduit șirag

Și-am spus și eu la lume ce-mi este scump sau drag...

Aceasta e menirea unui poet în lume?

Pe valurile vremei, ca boabele de spume

Să-nșire-ale lui vorbe, să spuie verzi ș-uscate

Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?

Dar oricâte ar scrie și oricâte ar spune...

Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,

O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers.

Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters

Din lirica modernă — e mult, mult mai presus.

O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus

Decât povești pe care Homer și alți autori

Le spuseră mai bine de zeci de mii de ori.

Da, soarele bătrânu-i, bătrân pământu-acuma:

Pe gândurile noastre, pe suflet s-a aprins bruma

Și tineri numa-n sânuri vedem, frumsețea vie,

Dar gândul nostru-n ceață n-o pune pe hârtie...

Suntem ca flori pripite, citim în colbul școlii

Pe cărți cu file unse, ce roase sunt de molii.

Astfel cu meșteșuguri din minte-ne — un pir —

Am vrea să iasă rodii sau flori de trandafir.

În capetele noastre de semne-s multe sume,

Din mii de mii de vorbe consist-a noastră lume,

Aceeași lume strâmbă, urâtă, într-un chip

Cu fraze-mpestrițată, suflată din nisip.

Nu-i acea altă lume, a geniului rod,

Căreia lumea noastră e numai un izvod...

Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer

În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer?

O, salahori ai penei, cu rime și descrieri

Noi abuzăm sărmanii de mâna-ne de crieri...

Căci plumbu-n veci nu-i aur... și-n noi se simte izul

Acelei meserie ce-o-nlocuim cu scrisul...

În loc să mânui plugul, sau teasla și ciocanul,

Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul

Cel rău al minții mele... și vremea este vama

Unde a mea viață și-a arăta arama.

„Să reproduci frumosul în forme" ne înveți:

De-aceea poezia-mi mă împle de dispreț...

Dator e-omul să fie a veacului copil,

Altfel ca la nevolnici el merit-un azil

Într-un spital... Acolo cârpească cu minuni

Păreții de chilie și spună la minciuni...

Da! ticălos e omul născut în alte vremi...

Sincer, îți vine soartea s-o sudui, s-o blestemi:

Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși,

Al veacului de mijloc blestemul e tovarăș.

Între-un poet nemernic, ce vorbele înnoadă

Ca în cadență rară să sune trist din coadă

Și-ntre-ofițerul cu spada subsuoară

Alegere nu este, alegerea-i ușoară.

Pocnind în a lui haine, el place la neveste,

Fecioara-nfiorată își zice: acesta este...

Acesta da... Simțire tu ai și este dreaptă.

Nebuni suntem cu toții, natura-i înțeleaptă ­

Un corp frumos și neted te face să iubești,

În brațul lui puternic tu simți că-ntinerești.

       Doar nu ești tu nebună

S-alegi în locu-i, fată, pe un împușcă-n lună,

Pe-un om care stă noaptea ș-a minții adâncime

În strofe o disface și o așază-n rime...

Soldatul spune glume ușoare — tu petreci...

Pe când poetul gingaș, cu mersul de culbeci,

E timid, abia ochii la tine și-i ridică.

El vorbe cumpănește, nu știe ce să-ți zică,

Privindu-te cu jale, oftează — un năuc...

Și zile-ntregi stau astfel în jilț, ș-apoi mă duc

Și ani întregi putea-voi tot astfel ca să șez

Și-n inima copilei defel nu-naintez.

Copil, copilul nu e? voiește să petreacă.

Ce caut eu cu ochi-mi, cu-a lor privire seacă?

Ce-i zic dumnezeire, și înger, stea și zeie,

Când ea este femeie, și vrea a fi femeie?

Și totuși... Ah, odată, mi-a spus cu vorbe dulci:

„Aș vrea pe braț, aicea, tu capul tău să-l culci,

Să mângâi a ta frunte, nefericit copil!"

Acest cuvânt, divino, mai zi-l o dată, zi-l.

Vezi tu, închipuirea în veci îmi e tovarăș.

Un vis, ca o poveste, în veci revine iarăș:

S-ajung o zi în care, în strâmta mea chilie,

Tu să domnești ca fiică, stăpână și soție

Și-n ore de durere, când gândul mi-a fi veșted

Să simt cum dulcea-ți mână se lasă pe-al meu creștet,

Ș-atunci ridicând capul, dând ochii-mi peste spate,

Să văd, ah, pământeasca-mi, duioasa-mi zeitate...

Fugi, fugi! Ce te așteaptă cu mine într-un veac,

În care poezie și visuri sunt un fleac:

Nu te îndemn eu însuși ca să-mi urmezi în cale,

Să fiu nemernic martor nefericirii tale.

Decât să scriu la versuri, mai bine-aș bate toba:

Cu rime și cu strofe nu se-ncălzește soba.

Chiar inima-mi de-aș da-o să bei dintr-însa sânge:

Nevoia este gheața ce-amoru-n grabă-l stinge.

.........................................................

Visând astfel ia sama cu mine că petreci,

Copil cu gură caldă, cu piciorușe reci.

Te-apropii, mă-ntrebi dulce: cum nu te curtenesc?

O vorbă-ai vrea în fine s-auzi cum o rostesc...

De-un ceas tu caști în fața-mi — acum-nsă dorești,

Drept preț, să-ți spun amoru-mi în versuri franțuzești.

Idee! Și de brațu-mi atârni dulcele-ți braț.

Întorc spre tine capul, privesc fără de saț,

Cu gura de-al tău umăr încet și trist șoptesc:

Ești prea frumoasă, Doamnă, și prea mult te iubesc!