Tinzându-ți mâna o priveai cuminte,

Mișcai zâmbind a tale roșii buze,

Șoptind încet, ca-n vis, la dulci cuvinte.

Urechea mea pândea să le auză

Abia-nțelese, pline de-nțeles ­

Cum ascultau poeții vechi de muză.

Și-n ochii tăi citeam atât eres,

Atâta dulce-a patimei durere,

Că-n al meu suflet toat-o am cules.

A vorbei tale lamură de miere,

Al gândurilor visătorul haos,

Al tău surâs precum ș-a ta tăcere

Și chipul tău în voluptos repaos.

Pătruns-au toate limpede-n cântare-mi,

Când al tău suflet mie l-ai adaos.

Stăpână ești pe gându-mi și suflare-mi

Și-acesta cânt, ce gat-acum vedemu-l,

Tu poți să-l ții și numai tu să-l sfaremi.

De-ngădui tu ca eu să-nchin poemul,

Precum viața mea ți-am închinat-o,

Disprețui hula orișicărui emul:

Primește-l dar c-un zâmbet adorato!