În vremi demult trecute, când stelele din ceriuri

Erau copile albe cu părul blond și des

Și coborând pe rază țara lor de misteruri

În marea cea albastră se cufundau ades;

Când basmele iubite erau înc-adevăruri,

Când gândul era pază de vis și de eres,

Era pe lumea asta o mândră-mpărăție

Ce-avea popoare mândre, mândre cetăți o mie.

Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,

Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,

Și mâna lui zbârcită, uscată însă tare,

A țărilor lungi frâuri puternic le ținea.

Și țările-nflorite și-ntunecata mare

La glasul lui puternic gigantic se mișca.

Dar nu se miră lumea de brațu-i ce supune,

Ci de a lui adâncă și dreaptă-nțelepciune.

În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,

Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,

Cu arcuri ce-și ridică boltirea temerară,

Cu stele, ca flori roșii pe-albastrul ei plafond,

Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară

Și-ntind umbre cu miros pe-a salei întins rond,

Acolo sta-mpăratul... — boierii lui de sfat ­

Pe tronu-i de-aur roșu sta mut și nemișcat.

Ca aripe de lebezi mari, albe, undoioase,

Pletele argintoase pe umerii-cădea

Și barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,

Dar ochii, stele negre, întunecați sclipea;

Sprincenele-i bătrâne se-ntunecau stufoase,

În mână sceptru de-aur, povara lui cea grea,

Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem ­

Părea c-așteaptă-a morții întunecos problem.

Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare,

Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,

Cu fețele lor palizi ca raza cea de soare,

Cărunți, cu barbe albe pe pieptul cel tăcut;

Pe frunți ce grămădise a anilor ninsoare,

Pe umerii lor vremea cu pași mari a trecut.

Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor

Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.

Deodată împăratul din tronul lui se scoală

Ca regele pustiei din stânca de granit;

În curte oastea sună cântarea triumfală.

Poporul o aude mișcându-se-miit.

Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală

Desfășurate tremur la zgomotul ivit.

Lui glasul îi tremură... dar răspicat și blând

Vorbe mărgăritare le-nșiră tremurând.

Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână.

Din oase și din vine a stors a vieții suc

Și slabă și uscată e-mpărăteasca-mi mână.

Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,

Curând va-ntinde moartea mantaua ei cea brună

Pe mine... Și suflarea-mi aripile-i o duc.

Cu rece-agheazmă moartea fruntea mea o sfințește

Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește.

Și sufletu-mi pân-n-a-ntins îmflatele-i aripe

Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,

Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,

Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,

Rog cerul să-nmulțească hotarnicele clipe,

S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port ­

Pe-a fiului meu umeri voi pune pân- trăiesc

Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.

Dar viața are multe alunecușuri rele,

Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag

Și frâurile lumii să i se pară grele,

Din mâni el să le scape la al domniei prag;

Căci zilele-unui rege primejdii au în ele ­

El poate să aleagă-a plăcerilor șirag

Ș-atunci devine umbră — pe mână de mișei

Cad frâiele și dânșii duc lumea cum vor ei.

Nainte de a pune pe brunele lui plete

Coroana mea de aur — eu voi ca să-l încerc.

Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete

Ce strâng în lanț de roze a cugetărei cerc;

Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,

Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg ­

Să vadă-n cartea lumii un înțeles deschis,

Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis.

De-aceea înainte de-a morții-mi sântă oră

V-am adunat, pe-al vieții-mi mintos areopag.

De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară

În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,

Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară

Prin nori până la soare — trăiește-un bătrân mag.

Când încă eram tânăr, el tot bătrân era:

Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

În fruntea lui e strânsă un ev de-nțelepciune.

Viața lumii toate în minte-i a-ncăput.

Trecutul... viitorul el poate-a ți le spune;

Bătrânu-i ca și vremea cea fără de-nceput

Și soarele din ceruri la glasu-i se supune,

Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.

De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nvețe

Cari cărări a vieții-s deșarte, cari mărețe.

Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,

Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi.

Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară,

În lipsa-i să se schimbe... și el, întors din văi,

Silit ca să înceapă din începutu-i iară,

Să nu poată s-oprească gândirea celor răi.

Și cine-enigma vieții voiește s-o descuie,

Acela acel munte pe jos trebui să-l suie.

Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite!

Cu fața lui cea trasă, ce dureros de pal!

Cu ochii mari ce-și primblă privirile-i unite,

C-o frunte-n bucle-și pierde puternicu-i oval ­

Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i țintit el.

Stă rezemat de pragul auritului portal:

A tatălui său vorbă aude și se-nchină ­

Un semn că se supune măsurei ce-o destină.

S-apropie cu pasuri modeste, line, rare

Și ůmil îngenunche pe treapta de la tron:

Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soare,

Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,

Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,

M-oi duce pân- la poala a muntelui Pion

Ș-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am să sui,

Ca gândurilor mele aripe să le pui.

Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea:

Să treacă ale lumii curs mizer și meschin,

Ca pasul vieții-mi toate să-l ducă-nțelepciunea,

Ca sigur să calc calea vieții cea de spini,

Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,

Să n-ascult decât glasu-adevărului senin;

Și sarcina vieții-mi să fie cât de grea,

Voi ști s-urmez, părinte, cu râvnă calea ta.

Retras în sală mare de marmură trandafirie,

Încins în strălucitul și negrul lui talar,

Privirea lui o-nalță pe-a cerului câmpie

Și cugetul lui zboară în lumi fără hotar.

Și gând cu gând se-mbină în lungă reverie,

Și buzele-i se mișcă c-un zâmbet blând, amar,

Și sufletul îl împlu dorinți nemărginite,

Ca marea de adânce cu valur'le uimite.

Ce sufletu-i dorește se-ntreabă și nu știe,

Se uită-n stele,-n lună, ce ca un vis de-argint

Cu fața ei cea blondă lungi nourii sfâșie

Și visuri lungi gândirea i-o-mbată și i-o mint.

Aripa unui înger el simte că-l mângâie

Și neteda lui frunte o-atinge tremurând ­

Și gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,

Cu el să zboare-n țara steloasă și întinsă.

„Spun mite — zice singur — că orice om în lume

Pe-a cerului nemargini el are-o blândă stea,

Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume,

Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea;

De-aceea-ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund-anume

Din marea cea albastră, care e steaua mea?

E-acel trandafir roșu, ce mut-duios-uimit

Lucește-un gând de aur deasupra-mi în zenit?

Un om se naște — un înger o stea din cer aprinde

Și pe pământ coboară în corpul lui de lut,

A gândurilor aripi în om el le întinde

Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.

O candelă a vieții, de cer steaua depinde

Și îmblă scriind soartea a omului născut.

Când moare a lui suflet,aripele și-a-ntins

Și renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.

Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă,

De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?

E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă

Ce cade scuturată de-a morții lung samum?

Și dacă e o lume puternică, întinsă,

De viața mea-i legată viața unei lumi?

Pe capul meu și-ntoarce destinurile sale,

Când mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale?

De ce de-a mea viață o lume e legată,

De ce un înger palid din cer s-a coborât,

Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată,

De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,

De ce orice ființă din cer e condamnată

O viață să petreacă în scutece vârât?

Cine prescrie legea la orice înger blând

Ca-n viața-i să coboare o dată pe pământ?”

Și murii netezi, roșii, de marmură curată

Lumina lunii blânde în sală o răsfrâng,

Și aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată,

Căci razele se-mbină, se turbură, se frâng,

Și-n dulcea atmosferă uimită, purpurată

S-aud glasuri ușoare ca arfe care plâng.

Dar nu-i sunet aievea... ci-a gândurilor sale

Glas tremurat și dulce îi răspundea cu jale:

„Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată

Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,

Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată

Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,

Că cerul îl răscoală cu mintea turburată

Pân- ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun;

De-aceea-în om ce naște, din îngeri orișicare

O dată-n vecinicia-i coboară spre cercare.

Când sună-n viața lumii a miezenopții oră,

Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,

De îngeri suflete-albe văzându-l se coloră

Și ochii lor albaștri privirea lui o sorb;

Plecând spre pământ ochii ei timizi se-namoră

În pământești ființe cu fragedul lor corp,

Și prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor

În corpurile de-oameni ce-aștept venirea lor.â

Dar pân- ce corpu-n lume un înger îl cuprinde,

Deasupra vămii lumii pe luminoase căi

Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde ­

Acolo el domnește, lăsând a lumii văi.

Dar de viața-i lumească domnia-n cer depinde:

De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi

Și lumile nestinse pe-a cerului cununi

Imperii sunt întinse a îngerilor buni.

Abia părăsesc unii a domei mari pilaștri,

Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort,

Abia au vreme-a pierde puternicii lor aștri.

Coboară-n lume, află amorul lor că-i mort.

Atunci îl iau în brațe și luminând albaștri

În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port ­

Sunt îngeri blânzi și timizi, așa nevinovați

Încât în astă lume nu trebuiesc cercați.

A unui înger palid ursita pământească

Legată e de soarta corpului ce-l aleg.

Atârnă de viață domnia lor cerească:

Ce samănă în lume, în stele ei culeg;

Nefericiți adesea, ce-o soarte-mpărătească

Un om ce-i născut mare în lume își aleg;

Un împărat puternic dar înfocat când moare;

O stea urieșască în caos se coboară.

Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi lucește

Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea.

Când cartea lumii mare Dumnezeu o citește

Se-mpiedică la cifra vieții-ți făr- să vrea.

În planu-eternității viața-ți greșală este,

De zilele-ți nu este legat-o lume-a ta.

Genii beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri:

Deschise-ți-s, nebându-l, a lumilor misteruri.

Greșeli, de astea-n lume se-ntâmplă-adesea multe

Și-ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan.

Găsești în lume oameni cu mințile oculte

Cari cunosc a lumii gândire de titan;

Să știi însă că oamenii în veci nu vor s-asculte

Și-n basme au un nume: li zice năzdrăvan.

La gânduri uriașe a lor minte asudă.

Da oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.

Deși rari și puțini-s, lumea nu va să-i vază.

Viața lor e luptă, când mor se duc neplânși.

Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază

Și-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși;

Dară deși blânzi îngeri nu-și varsă a lor raze

În sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși,

Căci Dumnezeu în lume le ține loc de tată

Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.

Dar e un înger palid cu lungi aripi și negre,

În aste firi mărețe în veci e-namorat.

Păcat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntrege,

Întorsu lui omoară p-oricine l-a-ascultat,

Seducător trimite plăcerile alegre

Și de asculți cântarea-i geniu-ți e sfărâmat.

A celor trecătoare în mâna lui e soarte,

Frumosu-i ca nealții și numele-i e: Moarte!

De-aceea să n-asculți tu sublima lui cântare,

Căci morți-s pe vecie acei ce o ascult,

În fiecare secol un alt amant el are

Și cel care-l iubește rămâne-n veci ocult.

Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.

De Domnul eu trimesu-s, căci te iubește mult,

Să scap a ta ființă de caosu-i imens ­

Eu în glasul gândirii-ți am pus acesta sens.

Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume,

De asta ție n-are de ce să-ți pară rău;

A geniului imperiu: gândirea lui — anume;

A sufletului spațiu e însuși el. Ca grâu

Vei semăna în ceruri a gândurilor sume

Și-atunci realizate vor fi, vor sta mereu.

Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire,

A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aste mari nemargini unde gândiri ca stele

Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag;

Zidite-n dome mândre, de cugetări castele

Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac

Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele

Și sun cântări, ce vibră — se-ntunecă și tac;

Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine

O lume e în lume și în vecie ține.

Când mintea va cuprinde viața ta lumească,

Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,

Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească

Și vei dura în spațiu-i stelos nemărginit:

Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească

Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,

Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins,

Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

De-astă viață mândră de vrei să ai o știre,

Gândește num-atuncea la visuri și la somn,

Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire,

Pe creațiuni bogate sufletul este domn;

În ocean de stele, prin sori, nemărginire,

El îmblă, risipește gândirile prin somn;

Deși nu sunt aievea aceste lumi solare,

El tot le vede, simte, le-aude și le are.

Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,

Sufletul în afară rămâne surd și orb:

Un cântec fără arpă, o rază fără soare,

Un murmur fără ape, e suflet fără corp,

Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,

Aievea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb

Toate razele lumii într-un grăunte-uimit,

În el îs toate, dânsul e-n toate ce-a gândit.

Seraful își sfârșise vibrata-cugetare,

Gândirea tace-asemeni în fiul de-mpărat,

Și galbenă ca gheața ruptă din nori răsare

Luna și trece moartă pe cortu-nnourat

Și cerul nori gândește, nori mari de răzbunare.

Ce vor să biciuiască pământul răsculat

Și noaptea-înșiră ceasuri pe firu-i incolor.

Ca râul care-și mână trecutu-n viitor.