În munți ce puternici din codri s-ardică,

Giganți cu picioare de stânci de granit,

Cu fruntea trăsnită ei norii despică

Și vulturii-n creieri palate-și ridică

Ș-uimiți stau în soare privindu-l țintit.

Acolo prin ruini, prin stânci grămădite

E peștera neagră zăhastrului mag;

Stejari prăvăliți peste râuri cumplite

Și stancuri bătrâne cu mușchi coperite

Încet se cutremur copacii de fag.

Vuind furtunoasa-i și strașnică arpă

Trec vânturi și clatin pădurea de brad,

Prăval pietre mari din culmea cea stearpă

Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbă,

Ce-n urlet în râuri se năruie, cad.

Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă

Și-i mână cu glasul de tunet adânc,

Vuiește a vântului arfă de-aramă

Și vulturu-n doliu copiii și-i cheamă,

Prin nouri cad stele și-n aběs se sting.

Și grindini cu gheața cu ghemuri ca rodii

Se sparg de a stâncelor coaste de fier

Și-n ceruri se-ncurcă auritele zodii

Și dracii la râuri adun licapodii

Și iarna mugește călare pe ger.

Deasupra-ăstui munte cu fruntea stârpită,

Deasupra de lume, deasupra de nori,

Stă magul; privește furtuna pornită:

Deasupra lui, soare cu rază iubită,

Desubt, iarnă, ploaie, zăpadă, fiori.

El cartea-și deschide, la ceruri privește

Și zodii descurcă în lungul lor mers.

E-o carte ce nimeni în veci n-o citește,

Cu semnele strâmbe întoarse-arabește:

Sunt legile-n semne din ăst univers.

Cu barba lui albă de vânt răscolită,

Aruncă pe lume el ochii lui suri

Și chiuie vântul cu-aripa zburlită,

Adună și sparge o turmă cumplită

De nori ce aleargă trăsnind în păduri.

Prin noaptea bătrână, ursuză, voinică,

Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,

Feciorul de rege trecea fără frică ­

Pe munte lucește o flacără mică

Cu raze ce taie-ntunerecul larg.

În van la picioare-i fug râuri spumate

Și stâncele rupte în cale-i s-ațin,

Nimic nu-i în stare s-oprească vodată;

Cu pasul lui sigur prin râuri înoată,

Se-ndreaptă spre țelul cel mic și senin.

Stejarii cei rupți sunt podețe pe râuri,

Lumine de fulger cărări îi arat,

Deși cerul lasă a vântului frâuri

S-azvârle toți norii de-a muntelui brâuri,

El trece la astrul ce luce curat.

Deodată vede că nori se despică

În două și cale îi fac printre ei.

Ajunsu-i în culme, sub dânsul o clică

De vânturi s-alungă prin nouri și-și strică

Aripa de stânce, se clatin în văi.

Sub el vijelia cea neagră, turbată,

Cu caii de fulger cutreier nebuni

Și bate în vânturi, pe nori răsturnată,

Ea stâncile-ndoaie și grindină fată,

Amestecă lumea, frământă furtuni.

Deasupra-i pe bolta albastră, senină,

Cald soare lucește și îmblă cu drag.

Pe-a muntelui streșnă de stânci în ruină,

Pe-o stea prăvălită cu cartea în mână,

Adânc se gândește puternicul mag.

Părinte — el zice — și adânc i se-nchină,

Bătrânul meu tată aici m-a trimis.

Venit-ai? — bătrânul răspunde — suspină,

Pe fața lui trece zâmbire senină,

C-o mână el cartea cea veche a-nchis. ­

Văzut-am din carte-mi că viața bătrână

Curând se sfârșește — ș-asupra-ăstui gând

Uitat-am eu lumea — durere străină

În suflet pătrunse, cu-aripi de lumină ­

Și pân- mă uitam scăpă din pământ

Furtuna turbată... Din mii de furtune

Ce-asupra pământului îmblă zburând,

Sunt câteva cari de mult îs nebune,

De-aceea legate de pietre bătrâne

Le țin încuiate-ntr-a muntelui fund.

Și pân- m-apucase de tatăl tău jele,

Bag seama că una din ele-a scăpat,

A rupt cu aripa vo câteva stele,

Trântitu-le-a-n nouri și-n vânturi rebele

Și codrii mei vecinici i-a mai măturat.

Așteaptă, copile, să caut o vrajă

În carte... Să chem eu giganticul vânt,

Pe aripi să-i puie o mie de maje,

S-o lege de stânce, să-i steie de strajă

În neagra-nchisoare în fund de pământ...

Șoptește; vânt falnic furtuna o-nhață,

Aripele-i leagă — o bagă în stânci,

Acolo cu lanțuri o leagă de brațe:

Cu-ncetul a cerului nori se desfață,

Încet se-ncrețesc peste văile-adânci.

Copile, acuma pericol nu este ­

Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,

Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste.

În viața-ne fost-am Pilad și Oreste ­

El moare — și-n lume rămân singur iar.

Nainte de moarte trimis-a pe tine,

Ca vieții-ți să dau eu bătrânul meu sfat

Și asta desigur făcut-a el bine:

Primejdii te-așteaptă și, fără de mine,

Se poate de ele că n-ai fi scăpat.

De-ai fi ca alți oameni, atuncea se poate

Ca soartea ta-n bine din rău aș schimba,

Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.

A sorților stele de mine-s purtate,

Da- tu în tot cerul nu ai nici o stea.

De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.

Scrisoarea-ți menită eu nu pot s-o schimb.

Ce e pot preface... Ce-n stele senine

Nu-i scris — eu nu pot ști. Sunt scrieri străine

Gândite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.

Dar pot să-ți arăt a pierzărilor cale,

Ca-n ea să n-aluneci, ca neademenit

De-un înger c-ochi verzi cu trăsurile pale,

Ce lumii aduce durere și jale

De moarte, de care adânc ești iubit.

El zice ș-alene coboară la vale,

La porți uriașe ce duc în spelunci.

De stânci prăbușite gigantici portale.

Descuie și intră în mândrele hale

De marmură neagră, întinse și lungi.

Pilastri de aur pe muri se coboară

Pe jos sunt covoare țesute-n flori vii

Și stele în candeli dulci raze presară

Și aeru-i dulce ca-n noaptea de vară

Și razele-s calde și trandafirii.

Prin hala cea mare cu pasure line

Ei trec și prin bolte săpate-n granit

Ei intră-ntr-o sală cu miroase plină;

A murilor marmuri lucind ebenine

Ca negre oglinde de tuci lustruit.

Bătrânul în urmă-i el, poarta o-nchide.

Adânc întuneric i-nconjur-atunci ­

Pe masa cea mare încet el aprinde

Potirul albastru viorelei cei blânde,

Ea-aruncă-n negru-aer raze, vinete dungi.

Pe-un tron, împăratul, de roșă mătasă

S-așază, se uită-n marmoreii muri,

Bătrânul alături pe-un scaun se lasă

Și flori răspândesc adormite miroase

Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.

Și razele-albastre prin sală aleargă,

Fantastic bătrânul s-ardică și blând

În aer înalță puternica-i vargă.

Pe-oglinda cea neagră, profundă și largă

Încet-încet pare o umbră de-argint.

E vânăt la față ca mărgăritarul,

Pe albii lui umeri aripi se desfac

Și luciu c-argintul îi este talarul;

În mâna lui mică el ține păharul

Somniei... Pe frunte-i flori roșii de mac.

Cad pletele, blonde și lungi spice de-aur,

Închisă-n lungi gene privirea lui stă;

O cupă cu versuri, cu cifre de maur

Ia-n mână bătrânul — ca sânge de taur,

Un vin roșu toarnă și regelui dă.

Văzând umbra albă pe negrul părete,

Din tron împăratul genunchie uimit,

În vis umbra râde — și lungile-i plete

Ca aurul blonde se las răschiete

Pe netezii umeri, pe albul ei gât.

E somnul — bătrânu-n ureche îi spune ­

O vorbă să nu spui căci dacă nu taci,

Ca visul ei piere — cu greu se supune

La magica-mi vorbă — las stele să sune,

Ca-n tabla cea neagră să-l prind. — Tu să faci

Ce-oi spune. O cupă pe margini cu aur

El ia și-n ea varsă cristalicul vin.

Stau în jurul cupei cu cifre de maur

Obscunse vrăji scrise... Ca sânge de taur

E vinul și totuși e clar ca rubin.

Bea — zice — atunci somnul din muri se coboară

Și ochii-ți sărută cu dulce surâs;

Atunci tu grumazu-i cu brațu-nconjoară,

El aripa lui și-o ridică și zboară,

Te duce cu dânsul în lumea de vis.

Și junele bea și adoarme. Deodată,

Pe ochi buze calde și moi a simțit.

El brațul și-ntinde și-nlățuie-ndată

A umbrei dulci umeri și netezi... Umflată

El simte aripa că-n sus a pornit.

Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasă

Și-aude suflarea-i cea caldă bătând

Și dus el se simte în lumi luminoase,

În corure sfinte, prin stele-auroase

Aude cum sună aripa de-argint.

El ochii-și deschide, deasupra lui vede

Doi ochi mari albaștri, adânci visători.

A lui fericire el mai că n-o crede,

El gura și-apasă pe blondele-i plete

Și fața cea pală i-o mângâie-n dor.

E beat de a visului lungă magie,

În brațe-i pe înger mai tare-a cuprins

Și umbra surâde, cu-aripa-l mângâie

Și gura-și apleacă în dulce beție,

I-apasă pe buze-i sărutu-i aprins.

Vezi tu — zice umbra — pe-a hăului vale:

Pământul cu munții-i ce fumegă stins,

Cu mări adormite ce murmură-n jale;

Dorm populii, țări și cetățile sale.

Deasupră-ți, oceanul de stele întins.

Pământul departe-ntr-un punct s-a contrage,

Căci lumi de departe în puncte se schimb,

Dispar a pământului viziune vage,

A stelelor țară curată se trage,

Aleargă, trăiește a aștrilor timp.

O stea, un imperiu întins e și mare,

Cu sute de țări și cu mii de ființi.

Cetățile mari răspândite-s în soare,

Palate de-argint se ridic gânditoare

Și regii sunt îngeri cu aripi de-arginți.

Și sufletul liber privirea-i sânțită

O nalță pe stelnicul, marele plai:

O patrie nouă sublimă, iubită,

De cântece plină din veacuri fugite ­

Aici lumea-antică urmează-a ei trai.

Vezi steaua că munții și-ntoarse și marea

Îmblând neclintită în vecinicu-i mers.

A anilor spaț le destină un soare:

La una-i mai mic și la alta mai mare

Căci sorii scriu timpu-n acest univers.

Curând vom ajunge pe steaua senină,

Pe care în ceriuri numesc-o a mea.

De visuri, de umbre, de cântec e plină.

Curând vom intra în câmpia ei lină

Și-n urmă-ți pământul rămâne — o stea.