Iubită dulce, o, mă lasă

Să privesc fața-ți, ochiul tău ceresc,

Să mângâi păru-ți d-auree mătase,

Privindu-te, de-amor să nebunesc!

Ah, brațul tău rotund e alb — se lasă

Cu grație pe umerii-mi — privesc

În ochii tăi, în fața ta — în gura jună

S-ascult uimit la vorba ta nebună!

Nebună, că nu are șir și minte,

Ci grație ș-amor copilăros,

La gura ta, care zâmbind îmi minte

Spre-a coperi misterul cel duios,

Ce-mi spune nu — când da ochiu-ți fierbinte

Din genele-i îmi spune voluptos—

Ah, tot amorul meu, copil în raze,

E concentrat în ființa-ți luminoasă!

Surâsul tău o rază e de soare,

Și ochii tăi sunt stele-n noaptea mea,

Și sânul tău de vergină, ninsoare,

Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta,

Când tremurând privești și zâmbitoare

La-a lui dulci flori ce cresc alăturea—

Și sărutarea ta — oh, spune, spune

Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune!

De n-ai fi tu, ce-ar folosi viața,

Speranțele-i, și binele-i, și tot!

Un vis ar fi amestecat cu ceața,

Un chin ar fi — ce l-aș sfârși să pot;

Pe când astfel o noapte e măreață,

Pierdută-n stele ce în ceri înot,

Prin ele trece melancolic luna—

O gură dă-mi, iubito — și-ncă una!

Spre sărutare gura-ți se încreață

Și ochii tăi privesc întunecat

Și visători. — Iubito, tu, glumeață,

Nu știi c-a săruta e un păcat

Și că-n întunecata lor dulceață

Nu s-uită ochii de copii vodat' —

Fără să plângă-n urmă-a lor langoare

Și voluptoasa lor întunecare!

Căci ce ai zice dacă eu acuma

Aș uita toate... tu mă înțelegi —

E drept că ție-o vorbă-ți trebui numa

Ca toată firea mea în lanț s-o legi —

Dar vorba aceea serie-ori de glumă,

Cu care pasiunea-mi s-o diregi

Vei spune tu? — O, taci — o, taci, n-o spune —

Ai spus-o? -S mânios, tu, -nțelepciune!

În van vorba ta blând povățuiește ­

La seriozitatea ta surâd;

Spre sărutare gura-ți se-ncrețește;

Spre sărutare ochii tăi se-nchid;

Șireată ești! sub geana ce umbrește

Ochii-ți sclipesc, și-mi pare că ei râd;

Cu brațul ți-i acoperi?... Supărată?

Ce te prefaci, iubita mea șireată?