Turnurile mișcă-n doliu a lor inimi de aramă 

Și un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini, 

Cu cîntarea-i plîngătoare lumea mișcă, lumea cheamă, 

Precum mișcă vîntu-n cîntec fața mării de senin. 

Și cu ochiul plin de lacrimi națiunea cea română, 

Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurînd, 

Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină 

Și aude-n cer un tunet și un gemet pe pămînt...

A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde, 

Totul tace, căci durerea este mută ca un gînd, 

Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde, 

Decît cursu-acelui astru ce se sparge p-un mormînt. 

Cine-i acvila ce cade? Cine-i stînca ce se sfarmă? 

Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi? 

Cine-i tunetul ce moare umplînd lumea de alarmă?... 

— Este domnul României: Barbu Dimitrie Știrbey!...