Când luna prin nouri pe lume veghează,

Când fiece undă se-mbracă c-o rază,

Când cântă al somnului ginii nătângi ­

Tu tremuri și plângi.

Când luna aruncă o pală lumină

Prin merii în floare-nșirați în grădină,

La trunchiul unuia pe tine te-aștept ­

Visând de deștept.

Când soarele arde și ceru-i văpaie,

Pe-a lacului valuri profunde bălaie,

Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg ­

La tine alerg.

Când vântul e-o taină, când frunza e mută,

Misterul surâde prin lumea tăcută,

Culeg pe-a ta frunte sublime visărei ­

Pe ochi sărutări.

Amorul își moaie aripele-i stinse,

Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ți plânse,

Și fruntea mea pală pe pieptu-ți așezi, ­

Surâzi și veghezi.

Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea

Cu lacrimi pe care le naște durerea,

Nebună copilă cu-amorul ceresc, ­

O, cât te iubesc!