Cum lebăda viața ei toată visează un cântec divin,

Nu cântecul undei murinde pe luciul mărei senin,

Cum galbena luncă visează o iarnă întreagă de-un cânt,

Nu cântecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol în vânt,

Ci lebăda cântecul morții, al morții cu chipul ei drag,

Iar lunca visează de doina voinicului celui pribeag:

Astfel România, uitată-n Carpatul cel ars și bătrân,

Visat-a de glasul tău dulce, de cântu-ți de dorure plin.

Cum lebăda știe că glasul ce iese din luciul adânc

Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plâng,

Astfel România, ea știe că glasul tău dulce divin

Italia, sora ei numai, putut-a să-l aibe în sân.

Ea dară acum te salută, ea-n visul ei te-a presupus ­

Tu vii ca un cântec de soră la sora ce-n lume s-a dus.