Lasă-ți lumea ta uitată,

Mi te dă cu totul mie,

De ți-ai da viața toată,

Nime-n lume nu ne știe.

Vin' cu mine, rătăcește

Pe cărări cu cotituri,

Unde noaptea se trezește

Glasul vechilor păduri.

Printre crengi scânteie stele,

Farmec dând cărării strâmte,

Și afară doar de ele

Nime-n lume nu ne simte.

Părul tău ți se desprinde

Și frumos ți se mai șede,

Nu zi ba de te-oi cuprinde,

Nime-n lume nu ne vede.

Tânguiosul bucium sună,

L-ascultăm cu-atâta drag,

Pe când iese dulcea lună

Dintr-o rariște de fag.

Îi răspunde codrul verde

Fermecat și dureros,

Iară sufletu-mi se pierde

După chipul tău frumos.

Te desfaci c-o dulce silă,

Mai nu vrei și mai te lași,

Ochii tăi sunt plini de milă,

Chip de înger drăgălaș.

Iată lacul. Luna plină,

Poleindu-l, îl străbate;

El, aprins de-a ei lumină,

Simte-a lui singurătate.

Tremurând cu unde-n spume,

Între trestie le farmă

Și visând o-ntreagă lume

Tot nu poate să adoarmă.

De-al tău chip el se pătrunde

Ca oglinda îl alege -

Ce privești zâmbind în unde?

Ești frumoasă, se-nțelege.

Înălțimile albastre

Pleacă zarea lor pe dealuri,

Arătând privirii noastre

Stele-n ceruri, stele-n valuri.

E-un miros de tei în crânguri,

Dulce-i umbra de răchiți,

Și suntem atât de singuri

Și atât de fericiți!

Numai luna printre ceață

Varsă apelor văpaie,

Și te află strânsă-n brațe,

Dulce dragoste bălaie.