Luna iese dintre codri.

Noaptea toată stă s-o vadă.

Zugrăvește umbre negre

Pe lințolii de zăpadă.

Și mereu ea le lungește

Și suind în cer le mută,

Parcă fața-i cuvioasă

E cu ceară învăscută.

Ce gândește? — numai norii

Lin se-mbină, se dezbină

Ca fășii de gaz albastru,

Ca și aburi cu lumină.

Lin pin iarbă scotocește

Apa-n prund și-n pietricele.

Florile surâd în taină,

Oare ce-or surâde ele?

Și-s cu neguri îmbrăcate

Lac, dumbravă și pădure.

Stele palid tremurânde

Ard pin negurile sure.

Lumea-n rouă e scăldată,

Lucioli pe lacuri zboară.

Luna umbrei, umbra lunei

Se amestec, se-nfășoară.

Lunecând pe ceruri, norii

Negri-acopăr tot seninul.

Se sting una după alta

Și icoana și suspinul.

Înfășat în întuneric,

Eu nu văd, nu aud șoapte.

Ah, mă simt atât de singur!

Este noapte, noapte, noapte.